Să pot iubi când amenință ura
La marginea ogorului arat,
De dor de cer, să înnoiesc măsura
De dragoste, cu fapta și cu gura,
Cu inima cu care-am semănat.

Să pot chema când gura mi-i uscată,
Cu glasul blând, gros, aspru sau subțire
Și să vestesc, o dată și-nc-o dată
De jertfa oferită, fără pată,
Și fără plată-a lumii dezrobire.

Să pot ierta potrivnicul străin
Când tolba cu săgeți mereu încarcă,
Să-mbrac tăcerea florilor de crin
În calea loviturilor ce vin
Să mă lovească-n inimă și-n barcă.

Să pot umbla în casele de jale,
În orice timp și-n duh de mângâiere
Și să-mi sfârșesc această scurtă cale,
Purtându-mi diamantele regale
De dragoste, drept singură avere.

Să pot ieși învingător din val,
În drumul drept spre stânca cea promisă,
Grăbit s-ajung la Marea de cristal,
Pe poarta strâmtă ce-ai lăsat deschisă,
Sub nor și foc, pe drumul vertical.

Și Ție, Domnul meu de la-nceput,
Să-Ți spun cu închinare: Am putut!