Credința nu numai că vede îndurarea în orice încercare, dar ea continuă să aștepte și mai multă milă. Această încredere îl determină pe credincios să-L laude pe Dumnezeu ca și cum îndurarea s-ar manifesta în prezent. De exemplu, când Daniel se afla în adevărata umbră a morții DE TREI ORI PE ZI SE RUGA ȘI LĂUDA PE DUMNEZEUL LUI. (DAN. 6.10)

   După cum mărul se află în sămânță, tot astfel, îndurarea se află în făgăduință - credința o vede crescând și dând naștere milei. Un suflet care așteaptă eliberarea va disprețui curând gândurile blestemate. Când o garnizoană asediată știe că întăriturile vor sosi în curând, această asigurare îi mărește speranța. Soldații refuză ispita de a deveni trădători. Totuși, când judecata este preluată de necredință, sufletul se îndoiește de intențiile inimii lui Dumnezeu iar Satan găsește o poartă larg deschisă.

   Credința îl ține pe credincios în așteptare, dar necredința îl îndeamnă pe păcătos să-L blesteme pe Dumnezeu și pe semeni. Și nimeni nu scapă de blestemul batjocoritorului, nici chiar Dumnezeu Însuși. În același pasaj din Scriptură se găsesc exemple ale ambelor extreme. Credința Îl poate aștepta pe Dumnezeu chiar și în cele mai dificile situații: EU NĂDĂJDUIESC ÎN DOMNUL, CARE ÎȘI ASCUNDE FAȚA DE CASA LUI IACOV. ÎN EL ÎMI PUN ÎNCREDEREA. (Isaia 8.17). Dar necredința Îl blesteamă pe Creator cu tot atâta entuziasm: CÂND ÎI VA FI FOAME, SE VA MÂNIA ȘI VA HULI PE ÎMPĂRATUL ȘI DUMNEZEUL LUI... (v. 12)

   CREDINȚA ÎL ÎNVAȚĂ PE CREȘTIN SĂ FACĂ DEOSEBIRE ÎNTRE ISPITELE LUI SATAN ȘI PĂCATUL PERSONAL - Deși Satan nu găsește nici un creștin dornic să poftească înăuntru aceste ispite ale blasfemiei și să le găzduiască de dragul lui, el știe că sufletul lui este tulburat când ele bat continuu la ușa lui. Dacă nu-l poate demoraliza pe creștin, prin obținerea consimțământului său față de aceste ispite, și atunci el încearcă să-l acuze de păcatul pe care creștinul refuză să-l săvârșească. Satan ar fi vrut să joace rolul de lider al hulitorului, dar trebuie să se mulțumească cu două roluri mici - batjocoritorul și acuzatorul mincinos.

   După cum iudeii l-au obligat pe Simon din Cirena să ducă crucea lui Cristos, tot astfel Satan îl forțează pe creștinul ispitit să ducă pentru el vinovăția păcatului lui. Și de multe ori el se descotorosește de ea și o aruncă în spatele credinciosului cu o așa abilitate, încât omul luptă sub ticăloșia inimii lui. Deseori, creștinul smerit se teme de ce-i este mai rău pentru el, chiar când nu este vinovat. Când paharul lui Iosif a fost găsit în sacul lui Beniamin, frații lui și-au însușit vina, deși erau nevinovați. Gândurile creștinului îl condamnă pentru păcate care aparțin în totul lui Satan.

   Când un om renunță la starea lui de păcat și-L acceptă pe Cristos, trecând de partea Lui și declarându-se împotriva păcatului și a lui Satan, acesta este momentul când încep să apară aceste gânduri de blasfemie. Ele sunt trimise de Satan care se răzbună pe sufletul care-l respinge. Diavolul tratează cu noul creștin în același mod în care vrăjitoarele aruncă blesteme asupra celor ce stau în calea lor. Uneori ele trimit păduchi sau alte suferințe chinuitoare. Dar necredința poate identifica dușmănia lor, nu neglijența creștinului, ca fiind cheia problemei.

   Într-un cuvânt, nu pare ciudat că atunci când creștinul era un vrăjmaș al lui Dumnezeu, el nu îndrăznea să se aventureze în acest păcat datorită naturii lui monstruoase, iar acum când începe să-L iubească pe Dumnezeu, aceste blesteme, care înainte i se păreau atât de groaznice, sunt pe buzele lui?

   Pătrunderea violentă a acestor ispite ale blasfemiei în mintea creștinului trădează obârșia lor - Satan, nu inima omului. Ele pătrund ca fulgerul în gândurile omului înainte ca el să poată decide ce face. Pe de altă parte, pofta care năvălește din inimă este, în mod obișnuit, mult mai gradată în puterea ei de convingere.

   Nu numai violența lor, dar și neconcordanța cu gândurile creștinului, mărește probabilitatea că aceste ispite sunt săgeți aruncate din arcul diavolului. Petru era recunoscut după vocea lui ca fiind unul din cei ce-L însoțeau pe Cristos: GLASUL TĂU SEAMĂNĂ CU AL LOR - spuneau cei care-l auzeau. El vorbea ca ei și a fost judecat ca fiind unul dintre ei. Dimpotrivă, noi putem spune despre aceste gânduri de blasfemie:

   Ele nu aparțin lui Cristos. Limbajul lor demonstrează că sunt ale diavolului nu ale omului sfânt. Dacă ar fi fost țesute de suflet, ele s-ar fi asemănat cu întreaga piesă din care au fost tăiate.

   În mod obișnuit, există o continuitate în gândurile noastre, precum cercurile concentrice într-o apă tulburată.

   Uneori, în timp ce creștinul Îl slăvește pe Dumnezeu, în mintea lui se strecoară un gând de batjocură, precum un oaspete nepoliticos. Arendașul nu angajează un hoț. Dacă un gând curat ne surprinde când suntem departe de meditația cerească, noi îl putem considera ca o influență sfântă a Duhului lui Cristos. Cine, dacă nu El, ar putea apărea deodată în adâncul unui suflet când ușa este încuiată, chiar mai înainte ca omul să își îndrepte gândurile spre El?

   Probabil că blestemele care se grăbesc spre sufletul tău când te rogi și-L slăvești pe Dumnezeu sunt numai zvâcniturile celui rău, trimise să-ți întrerupă lucrarea de care se teme și pe care o urăște cel mai mult.