(Luc. 10.25-37)

Din zorii timpurii a-i lumii trecatoare
De când perechea prima a fost neascultatoare,
Fiinte fara numar cad între tâlhari –
Lasând în urma victimi, robiti printre fugari.
Pacatul de milenii striveste-atât de greu,
Facând atâta lume sa zaca în cel rau.
Sa nu traiasca-n pace, în cânt si armonie,
Sa-si piarda-ncredintarea prin aspra pribegie.

Satana reuseste pe multi ca sa-i convinga,
Cu prastii otravite arunca sa-i învinga.
Acei loviti de patimi – tavaliti prin santuri,
Ce-i tine omul vechi înfasurati în lanturi,
Coboara valea adânca ce duce-n Ierhion
Sa nu mai poat-ajunge o floare de Saron.
Dar când acesti bolnavi sunt priviti cu mila,
De unii buni, milosi sa-i urce pe-o camila,
Si-i duce cu finete sa-i lase la un han,
Ajung din nou sa creasca cu mir de Canaan.

Dar trec indiferenti, comozi pe lânga ei
Leviti, crestini de forma, irozi si farisei,
Ce nu le-ntinde-o mâna cu mila si cu har
Lasându-le asteparea scrutata în zadar.
Trec doctrinarii lumii în în haine lungi si robe
Fara-o mâna-ntinsa de bine sa-i întrebe.
Trec teologii vremii mândri-ncrezatori,
Si nu-i privesc cu mila, mergând nepasatori..

Trec sisteme multe – religii ucigase
Care-s sloi de ghiata privirii nevoiase.
Trec dogme-ntunecate de ura si minciuna,
Imbracate-n straie ce-s roase de ranchiuna.
„Credinte" sunt destule ce spun ca-s de folos,
Dar sunt tot mai putini acei ce-s cu Cristos!
Se perinda datini ce nu-i privesc cu mila
Mergând pe lânga ei indiferenti si-n sila.
Le trec rabini prin fata, ce i-ar lega de Lege,
Dar n-ar putea odata de patimi sa-i dezlege.
Trec preoti-arhirei cu dogme de crestini,
Dar samariteni ce-ajuta se vad tot mai putini!

Mai trec si trec destule în straie chiar pioase,
Insa în credinta sunt mici, neputiincioase.
Asa nu pot s-ajute pe cei loviti si-nfrânti
Si-i lasa-nepasare pierduti, nemântuiti

Totusi printre gloate ce tin de forme seci,
Mai sunt fiinte sfinte ce n-or uita în veci,
Ca sunt drumeti pe cale cu pasul de ostean,
Si dau dovada-n toate de mic samaritean.
Ei nu au cum sa uite c-au fost raniti odata,
Dar boala sufleteasca le-a fost eradicata,
De Bunul Samaritean venit la noi din slava,
Care-a luat spre Sine lepra noastra grava.

Acum si ei coboara la cel lovit si parasit
Si-i toarna peste rana uleiul mult dorit.
Il urca pe asin sa nu mai stea pe jos,
Si-l creste ca s-ajunga samaritean milos.
Intinde-o mâna calda cu stima si rabdare,
Catre cel cazut sa-i fie îmbarbatare.
Nu trec cu nepasare si fac si ei la fel,
Cum Samariteanul bun facuse-odata El.