Isus a spus că Împărăția Cerurilor aparține CELOR SĂRACI ÎN DUH (Matei 5.3). El a mai spus că numai cei ce înfăptuiesc voia Tatălui vor intra în această Împărăție (Matei 7.21). Împărăția Cerurilor este veșnică și acolo se va găsi numai ceea ce a fost făcut în voia lui Dumnezeu.
Cei săraci în duh sunt cei care sunt conștienți de insuficiența lor umană și care din această cauză, se supun pe deplin voii lui Dumnezeu.
În acest sens, Isus a fost în permanență sărac în duh. El a trăit așa cum a hotărât Dumnezeu ca omul să trăiască, adică, în dependență permanentă de Dumnezeu, refuzând să folosească în mod independent de Dumnezeu puterile minții Lui. Gândiți-vă la cuvintele Lui:
Fiul nu poate face nimic de la Sine... Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu... n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis... căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl care M-a trimis, El însuși Mi-a poruncit ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc... Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
(Ioan 5.19,30; 8.24,42; 12.49; 14.10)
Isus niciodată nu acționa doar pentru că vedea o nevoie. El vedea acea nevoie, era preocupat de ea, dar acționa numai când Tatăl Său Îi spunea să acționeze.
El a așteptat cel puțin patru mii de ani în Cer, în timp ce lumea zăcea într-o disperată nevoie de un Salvator, și a venit pe Pământ numai atunci când L-a trimis Tatăl Său. (Ioan 8.42)
Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său (Galateni 4.4)
Dumnezeu a hotărât o vreme potrivită pentru toate lucrurile (Eclesiastul 3.1). Numai Dumnezeu știe acea vreme, așa că nu vom greși căutând voia Tatălui în toate lucrurile așa cum a făcut Isus.
Iar când Isus a venit pe pământ, El nu a mers doar de jur-împrejur făcând ceea ce simțea că este bine. Deși gândirea minții Lui era complet pură, totuși, niciodată nu a acționat conform vreuneia dintre ideile bune care Îi veneau în minte. NU! El Și-a făcut mintea roabă ascultării de Duhul Sfânt.
Deși El cunoștea în profunzime Scripturile încă de la doisprezece ani, totuși, a petrecut următorii optsprezece ani ca dulgher, stând cu mama Lui, făcând mese, scaune și alte produse din lemn. El avea chiar acel mesaj de care aveau nevoie oamenii care mureau peste tot în jurul Lui; și totuși, nu a ieșit în slujirea publică de predicare. De ce? Pentru că timpul Tatălui Său nu a sosit încă.
Isus nu Se temea să aștepte.
Cel ce crede, nu se va grăbi. Isaia 28.16
Când a sosit momentul stabilit de Tatăl Său, El a ieșit din atelierul Lui de dulgherie și a început să predice. De multe ori după aceea, în legătură cu anumite chemări la activitate, El spunea: NU MI-A VENIT ÎNCĂ CEASUL. (Ioan 2.4; 7.6). Toate lucrurile în viața lui Isus au avut loc la timpul și după voia Tatălui.
Nevoia omului, luată separat, nu constituia niciodată o chemare la acțiune pentru Isus, deoarece în caz contrar ar fi acționat de la El însuși, din sufletul Lui. Nevoia omului trebuia luată în considerare, dar cea care trebuia neapărat înfăptuită era voia lui Dumnezeu.
NEVOIA - o vedem în versetul 35 din Ioan 4:
Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș.
PRINCIPIUL DE ACȚIUNE îl vedem în versetul 34:
Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, și să împlinesc lucrarea Lui.
Isus nu a înfăptuit acele multe lucruri bune care au fost sugerate de prietenii Lui, deoarece știa că ascultând de oameni și făcând ceea ce era aparent bun, El pierdea ceea ce era cel mai bun: ceea ce avea Tatăl Lui pentru El.