După mărita sa înviere din morți, Domnul Iisus Hristos a mai rămas pe pământ patruzeci de zile învățând pe apostolii săi despre adevărul și realitatea învierii. Pe Toma l-a întărit în credință, pe Petru și pe ceilalți ucenici, prieteni ai săi, i-a trimis la propovăduirea Sfintei Evanghelii în lume. Apoi, „El i-a scos afară până spre Betania, și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat. Iar pe când îi binecuvânta, s-a depărtat de dânșii și s-a suit la cer.” (Luca 24,41) Doi îngeri ai lui Dumnezeu i-au încurajat pe apostoli: „Bărbați galileieni. De ce stați privind la cer? Acest Iisus care a fost luat de la voi, veni-va în același chip cum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1,11) Ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare și toată vremea erau în biserică, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. (Luca 24,52-53) Iisus le promisese dinainte prietenilor săi: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Iar după ce vă voi pregăti un loc mă voi întoarce și vă voi lua cu mine, ca acolo unde sunt Eu și voi să fiți.” (Ioan 14,3) „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului“ (Matei 28,19). Prin înălțarea la ceruri a lui Iisus, așa cum Iisus a prezis și promis, lumea a fost binecuvântată nu mult timp după aceea cu ploaia de har a pogorârii Duhului Sfânt: „Este de folos ca Eu să mă duc de la voi... căci dacă mă duc, va voi trimite pe Mângâitorul, Duhul Adevărului... ” (Ioan 16,7, 13).

Înainte de înălțarea sa la ceruri, Iisus s-a întrupat, s-a înălțat jertfindu-se pe cruce și a înviat, făcând în smerenie și iubire voia lui Dumnezeu Tatăl. Au fost și sunt însă în lume și alte duhuri decât cel al adevărului, precum este duhul ispitei înălțării luciferice, al ridicării la ceruri altfel decât prin smerenie și mijlocirea Duhului Sfânt. Există astfel în mintea omului o sete faustică dar poate îndreptățită de a cunoaște cât mai adânc taina lumii, a firii sale și a vieții în genere. Omul ridicat din somnolența și întunericul materiei prin suflare de Duh Sfânt se răscolește și se răzvrătește acum împotriva Creatorului său și a toate cele sfinte câte sunt. Căzut din har deci în domeniul strâmt al legilor deterministice ale dialecticii, ale cauzei și efectului, omul neînduhovnicit încearcă, inconștient de multe ori, să se reîntoarcă la taina înaltului și a adâncului rațiunii iubitoare treimice. Din nefericire însă omul nu încearcă ridicarea sa la ceruri, la cele sfinte, prin jerfă, smerenie, iubire și mijlocirea Sfântului Duh, așa cum ne învață Sfânta Scriptură și Biserica, ci mai degrabă se străduiește, și asta din ce în ce mai insistent și disperat, să evadeze din această lume cu ajutorul aripilor de ceară ale lui Icarus.

Paradoxal, atât precizia mașinilor și a computerelor cât și investigația științifică înțelese separat, nu și fenomenal integrator și spiritual, în loc să deschidă omului tot mai larg acel orizont al visului său de demiurg, precum se vede, mai mult îi complică mintea și aspirațiile; în loc să-l înalțe spre împărăția cerească, mai mult îl înstrăinează încă aici pe pământ fiind; în loc să-i potolească marea curiozitate mai mult o incită la o mai mare, străină și întunecată rătăcire prin fascinația întoarcerii la închinarea la zeii cosmogoniilor primordiale înveșmântați în straiele strălucitoare ale realității virtuale moderne.

Însă după frământata introspecție extrovertită și după epuizarea misticii miturilor rațiunii tehnologizante, întrebarea rămâne totuși aceeași: Cine și cum, și mai ales de ce a făcut această lume, iar dacă a făcut-o spre care scop a făcut-o și care ar trebui să fie rostul și locul omului în această imensitate de timp și de spațiu ca dimensiuni fără ieșire nici măcar prin imaginație. Stând retras de zgomotul lumii acesteia creștinul adevărat se străduiește el totuși să găsească firul pierdut, să înțeleagă acea putere sacră care cu nemărginită înțelepciune a conceput și a adus la viață toate cele. Dar în loc să forțeze ușile greu de deschis ale tainelor dumnezeiești, creștinul înălțat în duh cu admirație și evlavie își mărturisește nădejdea, credința și iubirea pentru Dumnezeu. În Dumnezeu creștinul întrezărește a sălășlui acea voință și putere, inteligență și înțelepciune care a chibzuit planul minunat al creării „cerului și pământului, a tuturor celor văzute și nevăzute”.

Și astfel, în cuvinte simple și înălțătoare, creștinul se liniștește pe sine slăvindu-l pe Dumnezeu. Căci își va spune evlaviosul suflet în taină: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Sale o vestește făptura.” Iată că pentru a cunoaște ce este Dumnezeu, acela care a întocmit planurile de creație a lumii și a toate cele, creștinul n-a avut nevoie nici de o minte și o înțelepciune necuprinsă, nici de subtile instrumente ale științei și tehnicii celor mai avansate. Dumnezeu este cel care a făcut lumea și a întocmit și limitele minții noastre, dându-ne totuși atâta înțelepciune spre a-l putea cunoaște și virtute spre a-l preamări. Numai că inteligența care se cere spre a-l vedea pe Dumnezeu nu este nicicum una de sorginte luciferică. Este mai degrabă rodul seminței de har lăsat de Dumnezeu în sufletul nostru să răsară și să înflorească în corole de lumină și frumos. Datorită acestei sfinte binecuvântări omul a avut privilegiul de a pricepe realitatea și a intui adevărul încă fiind într-o stare ontologică și într-un stadiu istoric mai primitiv decât al civilizației și al culturii moderne și postmoderne. Cu alte cuvinte omul l-a intuit și simțit pe Dumnezeu în jurul său pur și simplu pentru că Dumnezeu însuși sălășluia prin atributele sale și în om. Și astfel nu se putea spune că omul istoric era limitat, nici că era primitiv spiritual, nici că era mai nefericit și nici că n-ar fi avut o minte sănătoasă și curioasă. Pentru omul credincios argumentul era clar: o lume atât de minunată și atât de bine alcătuită nu poate fi născută din nimic, dintr-o întâmplare oarbă și nici nu putea fi concepută de o minte care ar fi alta decât acea a lui Dumnezeu însuși. Hazardul nu poate guverna un univers nesfârșit ori veșnicia nici nu poate controla imensa mașinărie a universului ale cărei rotitoare galaxii și sisteme solare și planetare noi oamenii de-abia în parte începem să le descoperim ori imaginăm că există. Și apoi această orânduire perfectă, această simfonie a creației nu s-a putut crea pe sine. Sistemele subtile și resursele infinite instruite în a susține mișcarea pornesc totuși din inițiativa cuiva. Ceea ce vedem noi este numai umbra, efectele mecanismului și aburul râurilor de energii curgătoare și a ploilor de har care se revarsă peste plaiurile noastre mentale.

Și totuși să nu lăsăm să se nască pete de soare pe înțelegerea întregului: Dumnezeu nu este și nu se confundă cu fructele creației sale. El însuși fiind Creatorul acestei minuni numită cosmos. Ceea ce vedem și simțim noi ori ceea ce ochiul nostru nu poate percepe, ori mintea noastră pricepe sunt încă numai parte din intențiile sale, din lucrările mâinilor sale nevăzute. El nu este energia ca atare ci Esența din care curg spre noi energiile divine. Și totuși Dumnezeu este mai mult decât aceasta: El nu este un lucru esențial ori o abstracție, ci Creatorul însuși, viu și personal. Puterea, înțelepciunea, bunătatea, știința, infinitatea, frumusețea, sfințenia chiar, toate sunt numai atribute sau calități ale acestei Persoane dumnezeiești.

Și iată că dintre atâtea posibilități el a ales să inunde viziunea mărginită a omului cu un ocean de liniște și de cunoaștere, de lumină și înțelepciune. Omul poate intui și înțelege astfel de taine prin darul rațiunii și înțelepciunea pe care i le oferă harul și Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, pentru lumina vieții prin care omul s-ar putea învrednici să treacă prin noaptea vremelniciei sufletul omenesc simte nevoia și pornirea lăuntrică de a preamări și a i se închina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, pentru a încuraja buna intenție a omului a început a i se descoperi omului în ruguri aprinse și vedenii de taină. Și încet, încet, acest om rătăcit prin hațișurile istoriei și misterele spiritelor s-a apropiat de Creator mai întâi slăvindu-i creația. Dar trecând de vârsta copilăriei și a adolescenței pământești omul și-a lăsat pe rând idolii de foc și de apă, de lut și din stele, între ruinele timpului nerăscumpărat și a înțeles din ce în ce mai mult că de fapt „Duh este Dumnezeu: și cei ce se închină Lui, cu duhul și adevărul se cade să se închine.” (Ioan 4:24)

Omul ar fi continuat rătăcirile sale mult și fără izbândă. Numai că Dumnezeu Tatăl în infinita sa iubire de oameni la plinirea vremii a trimis pe Fiul său să ne descopere nouă celor aflați în umbra morții Adevărul cel mare și astfel ne-a făcut pe noi vii în Duh. Prin Hristos am primit noi deci Adevărul fiindcă el este adevăratul și unicul Fiu al lui Dumnezeu. El a fost, este și va fi „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume.” Prin Iisus, Dumnezeu Cuvântul întrupat noi am văzut pentru prima dată pe Dumnezeu așa cum este el în adevăr. El ne-a învățat că „Duh este Dumnezeu” și că rugăciunea noastră izvorâtă din credință neîndoielnică și săvârșită cu „duh smerit și cu inima înfrântă” trebuie să fie Dumnezeului celui viu și adevărat, adică Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Dumnezeu s-a coborât pe pământ, a înviat și s-a înălțat pentru ca omul să se poată ridica la cer. Sensul adevărat al ridicării omului nu este nicidecum cel luciferic ori de tipul mitologic al lui Icarus ci este acela al înălțării Domnului pe muntele Măslinilor după sfântă învierea sa. Deschizând porțile cerului cu trupul îndumnezeit, Hristos ne-a deschis și omului calea către Dumnezeu. În același trup îndumnezeit, dar acum în slava cea mare, Iisus se va întoarce la sfârșitul veacurilor să judece vii și morții a cărei împărăție nu va avea sfârșit.