Neprihãnitã floare care creşti
Şi îţi deschizi petalele spre soare,
De fiecare datã când zâmbeşti,
Dând vieţii sens, luminã şi culoare.

Aşa te ştiu: cu raze ce brãzdau
Şi lacrimi, faţa ta nevinovatã;
Când te purtam pe umerii mei, sau
Când tu mã socoteai al doilea tatã...

Chiar de-şi aşeazã tabãra în lunci
Îngrijorãri ce vin şi nu mai pleacã,
Eu te iubesc acum, ca şi atunci
Iar viaţa, fãrã tine, este seacã.

Cãci, fãrã tine, noapte s-ar lãsa
Şi ceaţã s-ar lãsa peste coline,
S-ar strânge cerul de deasupra mea
Iar ziua-aş plânge-ntruna fãrã tine!

Dar anii trec şi nu-i putem opri
Şi trec şi eu, cum trece primãvara;
Iar la-nceputul verii va-nflori
Un trandafir, cu numele TAMARA.

Şi, negreşit, veni-vor zile când
Zburda-vor iarãşi mieii în grãdinã,
Sub pavãza Pãstorului Cel Blând,
Fãrã îngrijorãri şi fãrã vinã!