Strămutați am fost odată, de sub o putere care,
Este ea întunecată, ca și un adânc de mare,
Scoși la o lumină vie, într-un loc mai larg... frumos,
Unde viu Împărățește, cel ce din adânc ne-a scos.

Cu o dragoste-ncepută, îl iubeam și în pustiu,
Căci era dintâi... iubirea, pentru Cel ce-n veci e viu,
Dar după o scurtă vreme, am uitat cine-a salvat,
Inimile strâns legate, în robie de păcat.

Neclintiți eram prin vale, căci tărie Dumnezeu,
Ne-a fost în acele clipe, când pustiul era greu,
Dar de când e numai soare, de pustiu toți am uitat,
Și de Cel ce din nisipul lui în clocot ne-a salvat.

De și-ar arăta mânia, toți de spaim-am fi cuprinși,
Para focului ne-ar arde, și de sabie învinși,
Căci departe ne sunt pașii, ce aproape-au fost în greu,
De-a Lui milă, bunătate, când pășeau cu Dumnezeu.

De și-ar arăta mânia, am fi cei ce astăzi pier,
Fără șansa dăruită, de a mai privi spre cer,
Fără marea bucurie-a mântuirii ce ne-a dat,
Am fi azi poporul care, el de Domnu-i lepădat.

Dar El Domnul care-i milă, dragoste și bunătate,
Ne mai dă astăzi o șansă, căci venirea e aproape,
Șansa la o pocăință, dintr-o inimă curată,
De a fi acea mireasă, cu o haină fără pată.

Să ne-ntoarcem chiar de astăzi, la acea dintâi iubire,
Să fim ca în prima clipă, pentru Domnu-n dăruire,
Recunoscători în toate, și doar mulțumind mereu,
Pentru viața-n dar primită, loc de fiu de Dumnezeu.