E noapte rece, ceru-i ca de smoală,
Nu văd nici o lumină licărind,
Tăciune, zgură, mucuri stinse, boală,
Și mă întreb: O, Doamne, până când?

Cât vei uita firava mea ființă,
Și Fața, Doamne, cât Ți-o mai ascunzi?
Vei prăpădi și stropul de credință,
Unde sunt pașii Tăi în vârf de duzi?

Tot umblu plin de griji și întristare,
Cu inima-n necaz în orice zi;
Se poate să n-auzi, nu vezi Tu oare,
Că vrea vrăjmașul a mă nimici?

Privește și răspunde-mi, Doamne mare,
Nu mă lăsa s-adorm al morții somn.
De ce să umblu plin de întristare,
Când peste orice lucru Tu ești Domn?

Eu mă încred în marea-Ți bunătate
Și inima mi-e veselă mereu;
Credincioșia Ta o văd în toate,
Și mântuirea Ta de Dumnezeu.

Îți voi cânta căci mi-ai facut mult bine
Chiar dacă sunt necazuri deseori;
Mai e puțin și dimineața vine
Cu cer senin și veșnice splendori!

Dany Căpătan