M-am blocat! Între pereți de teamă și podea de îndoială îmi plâng existența …M-am blocat! Între doi stâlpi de lacrimi și o dușumea de țipăt chinuit…M-am blocat într-o încăpere fără uși și fără fereastră…și m-am zbătut și am plâns și am urlat dar, izolat, cine putea să mă audă?
M-am plâns mie însămi și mi-am făcut promisiuni în vânt…Mi-am conturat furtuni și valuri și când mă izbeam de ele mă plângeam mai tare tot mie însămi…
M-am întrebat multe…și așteptam de la mine un răspuns pentru fiecare…Și m-am chinuit și mai tare să aflu singură, crezând că eu știu totul… M-am întrebat de ce s-a inventat zâmbetul și de ce există lacrimi, de ce se ascunde soarele după nori, de ce oamenii se mulțumesc cu noroi, de ce mai există ceva dacă oricum moare…Și am ajuns să mă întreb și de ce și pentru ce mai exist eu oare… Și cum nu mi-am găsit răspuns singură am ajuns să cred că nu-l voi afla niciodată…și…
M-am blocat! Între pereți ce îmi urlau că nimic nu are sens și o dușumea de gânduri negre… M-am lăsat cuprinsă de ele…Și camera devenea mai strâmtă, tot mai neîncăpătoare și mai întunecată…Era beznă…M-a cuprins frica…Mi-au tremurat mâinile…voiam să scap, dar nu voiam…voiam să evadez, dar nu voiam…voiam ceva și nu voiam nimic…Dar…în ceața din jurul meu era speranță…În tot suspinul meu m-am așezat pe dușumea cu fața spre tavan așteptând să treacă…aveam ochii închiși…nimic nu trecea…doar mă scufundam, ca o ancoră-căutam o stâncă în adânc de care să mă prind și să rămân acolo…dar, dintr-o dată am căutat în sufletul meu curajul…aș vrea să zic ca era prăfuit, dar de fapt era cât un fir de praf de mic. . dar era!
L-am atins, l-am luat în palme și l-am implorat să facă ceva cu mine…Și mi-a deschis ochii…Și mi-a șoptit să am credință…Și…
M-am blocat! Mi-a tremurat sufletul…se făcuse liniște…Și am văzut că deasupra nu e niciun tavan… Și atunci am plâns cu adevărat…Atunci am plâns ca pentru prima dată…Am plâns ca un copil…ca un copil ce așteaptă un părinte să îi dea ce are nevoie…Dar eu aveam părinte? …Și…
M-am blocat! Căci m-am crezut orfan, rătăcitor printr-o lume fără margini… dar dramul de curaj creștea, creștea în mine și credința mai mult … Și în liniște am șoptit că vreau să fiu luată în brațe…Și am șoptit așa de încet că nici eu nu am auzit…dar șoapta unui copil e strigăt pentru părinți…Și…
M-am blocat! Căci am văzut Lumină…Caci mi-am auzit Tatăl strigându-mă pe nume…Căci am auzit o voce pe care nu pot și nici nu vreau sa ți-o descriu pentru ca e diferită pentru fiecare…
Și în timp ce mă scufundam o mână s-a coborât în adânc după mine…Și mă îmbrățișa cald și plăpând… Era o mână perfectă dar nu după gândirea vreunui om…Căci era străpunsă și avea o rană ce sângera…curgea sânge și apă de acolo, dar tot acolo mă ținea și pe mine…Și în râul ce curgea m-am spălat…Și ce era murdar în mine a dispărut…Nu m-am văzut, dar am simțit…Și…
M-am blocat! Acolo, în mâna aceea, mi s-au blocat lacrimile și mi s-a înțepenit pe chip un zâmbet pe care fața mea nu-l mai schițase vreodată…căci până atunci zâmbisem fals…
Și mâna m-a purtat în sus; înspre Lumină am ajuns…Și de acolo niciodată n-am plecat și nici nu am să mai plec…
Acum, prieten drag, dacă ești într-o camera în întuneric, dacă te plângi și plângi și te scufunzi, dacă te afli jos, pe dușumele ude, dacă încă tu crezi că viața nu are sens pentru tine, dacă te simți murdar, dacă oamenii te-au părăsit și te vezi singur într-un ocean de fețe fără viață…Dacă ești așa, azi am scris pentru că Vocea ce m-a chemat pe nume te strigă și pe tine…Pentru că, crede-mă, nu ești singur…Și nu spun asta pentru ca sunt milioane de oameni pe Pământ, căci nu oamenii te scapă de singurătate, ci pentru că deasupra ta nu e tavan…nu e nici măcar acoperiș din sticlă…ci e un cer senin și o Lumină și un Părinte…deasupra e o Mână a cărei Persoane a suferit mai mult decât ai suferit și suferi tu…Și mâna aceasta, deși tu crezi că ar fi prea sus, ea poate să coboare până în adâncul prăpastiei în care te afli…Deschide ochii! Înainte să te fii născut, aceeași Mână a hotărât și cât curaj să iți dea ca să faci asta…Și ți-a dat din plin…Nu amâna! Doar crede în ceea ce e imposibil, căci pentru Mâna aceea tot ce face e posibil…Și…
M-am blocat! Între pereți de iubire și speranță și o dușumea umedă de la atâtea lacrimi de fericire…