Trecea Isus odata prin cetate,
Cum de-atâtea ori a fost si a trecut.
Dar nu a fost sa fie printre gloate,
Fara un bolnav, olog sau care n-a vazut.

Erau atâtia ciungi, uscati si suferinzi,
De te-apuca mila doar când te gândesti!
Cum si astazi sunt multimi de muribunzi,
In duh, credinta si-n cele sufletesti.

Si iata un om ce n-a vazut vreodata,
Veni în fata Lui cu ochii lacrimând.
Credea si el în Lumina cea din cer lasata,
Sa-i dea vedere, s-o vada stralucind.

Sosise vremea cea de mult dorita,
Când Lumina Vie veni din cer de sus.
Si de nu-ti era vederea obosita,
Puteai vedea splendoarea lui Isus.

Si-a privit Lumina spre ochii nevazatori,
Sa-i unga din pamânt cu tina.
Si sub priverea celor rai, neîncrezatori,
Au putut sa vada, a Soarelui lumina.

De vrei sa nu ajungi si tu vreodata orb,
Lasa Lumina sa-ti cuprinda viata.
Ea inunda inima celor însetati si-o sorb,
Si poate s-o-ncalzeasca si de-ar fi ca ghiata.