Omule iubit de Domnul, de ce ești azi întristat,
De ce lași ca apăsarea, să te-apese ne-ncetat,
De ce lași ca gândul astăzi, să îl tulbure ușor,
Valul... omule spre ceruri, când te-nați încet în zbor.

De ce-ți este-a ta privire, spre pământ ea aplecată,
De ce-ți este alergarea, una ce e clătinată,
Doar de-o mică adiere, ce-i adusă ea de vânt,
Omule... de ce ți-e pasul, mai agale pe pământ.

Plângi din zorii dimineții, până-n noapte când rasare,
Luna cu a ei lumină, ce-i așa pătrunzătoare,
Care fața îți pătrunde, dar tu plângi neâncetat,
Omule... vorbește... spune, ție ce ți s-antâmplat?

Dacă simți tu vre-o durere, vindecare poți primi,
Dacă simți o întristare, doar de sus... de vei privi,
De o bucurie sfântă, să te umpli vei putea,
Cel ce-i sus El este Domnul, toate sunt în mâna Sa.

De cuprins de deznădejde, ești pe-al vieții tale drum,
Este-o mână perforată, care poate chiar acum,
Să-ți dea ție și nadejde și credință de ai vrea,
Pentru ele tu ridică, mâna și privirea ta.

Poate ție alinare, să-ți aducă în necaz,
Lacrima să-ți șteargă poate, ce-i șiroaie pe obraz,
Și lumină-n întuneric, numai El poate să-ți fie,
Căci a Lui este pământul... cerul ce-i o veșnicie.

Nu lăsa să îți cuprindă, inima azi orice stare,
Mai ridică-te odată, și rămâi doar în picioare,
Cel ce te-a zidit pe stâncă, lângă tine-a coborât,
Chiar acum căci auzise cum tu spui... sunt doborât.

Spune-i Lui a ta durere, tot ce astăzi te apasă,
Niciodat-a ta ființă, nu o uită... nu o lasă,
Lasă-te tu de fiorul, dragostei să fii cuprins,
De îl lași, vre-o dată-n viață, nu vei fi învins nicicând.