Vântule cu-o adiere, du-mă dincolo de nori,
Ia-mă astăzi și pe mine, înspre ceruri când cobori,
Când ajungi tu după soare, doar o clipă să te-oprești,
Să cobor din adierea, care tu o stăpânești.

Vreau să mă așez o vreme, căci eu stiu... acolo sus,
Este-a mea odihnă-n mâna, Celui ce-i preasfânt... Isus,
Un popas de-o scurtă vreme, după soare-aș vrea să fac,
La-l Său piept ce mi-e odihnă, vreau eu doar să plâng... să tac.

Eu te rog tu nici-o grabă, să nu ai când odihnesc,
Pasul meu... a mea ființă, ce adesea obosesc,
Să mă lași... o clipă... două, să nu-mi duci tu înapoi,
Sufletul ce greu se luptă, lupta ce-i mereu în toi.

După soare este locul unde pot să-l întâlnesc,
Pe Acel ce-aprins eu astăzi, vântule mult îl iubesc,
Tu așteaptă... eu de vorbă, doar un timp cu el aș vrea,
Dute după nori și-ntoarce, adierea să mă ia.

Să nu îmi grăbești tu mie, poposirea ce o vreau,
Ea să fie mult mai lungă, eu cu Domnul meu să stau.
Înconjoară înc-o dată, vântule acest pământ,
Până-mi odihnesc ființa, eu la pieptul Celui sfânt.

După care vino iară, chiar să plec de nu aș vrea,
Du-mă iar unde rabdarea-mi, este mie hrana mea,
Și a ei pe drum cântare, ca să cânt până-ntr-o zi,
Când Acel ce mi-e odihnă, pe un nor va coborâ.

Să nu bați cu-a ta bătaie, adiere tu să fii,
Chiar de-n tine eu mă clatin, amintire să rămâi,
Eu să fiu o mărturie, ce de tine nu-i oprită,
Căci tu vântule... ascultă, calea mea nu-i o risipă.