Ah, cum îți mai spune Dumnezeu câteodată: "Fie-ți dor de mine!", luându-ți înapoi bucăți din suflet în care ai investit prea mult și nu ai mai lăsat loc de altceva.

    Cum te învață El să te rogi după ce pașii ți-au alergat fericiți și fără griji pe drumuri care n-au fost hotărâte de El, și care mai apoi te-au dus în locuri fără sens și fără indicatoare.

    Cum te face El să cauți tremurând și înfrigurat cuvintele de mângâiere care altădată nu prea aveau valoare, dar la care îți vine acum să spui după fiecare verset: "Amin, fă-mi și mie așa!"

    Cum te face El să aștepți răspunsuri la întrebări care încep cu: "De ce?" și se termină cu un hohot de plâns și o tăcere, căci știi că doar acolo vei afla ce ai de făcut cu viața ta.

    E greu când Dumnezeu trebuie să vină după tine, ca să îți pună eternitatea în inimă, dar e și mai greu când trebuie să îți smulgă bucată cu bucată, lucrurile care ți s-au lipit de suflet și la care ți-e greu să renunți.

Așa e când te ușurează Dumnezeu de poveri.

    Îți ia o povară din ochi, lăsând lacrimile să spele tot ceea ce au văzut, îți ia o povară din suflet, lăsând să cadă ce nu era potrivit pentru tine, îți ia o povară din mâini, arătându-ți că ai adunat doar gunoaie, îți ia o povară de noroi de pe tălpi, curățând urmele locurilor pe unde ai umblat... îți ia tot, tot... și te lasă gol în camera așteptării...

Și atunci când tu ești acolo pe genunchi, eliberat de orice așteptări pământești, o ușă se deschide și o prezență stă în prag și te privește.

Și nu te uiți căci știi cine este.

Nu îți vorbește, dar duhul tău aude cuvintele: "Mi-a fost dor de tine!" Și simpla rostire a acestui adevăr te umple din nou cu tot ceea ce ți-a lipsit.

Mai mult. Mai frumos. Mai deplin.

Atunci ești iarăși tu, dar cel care trebuia să fie.

Cu El. Doar cu El. Prin El.