La ce-mi folosește mie, viața de pe-acest pământ,
Dacă gândul de-a sfârși-o, el nu este-n cerul sfânt,
Înspre ce alerg pe drumuri, care duc spre nicăieri,
Unde oare mă vor duce, a păgânului plăceri.

Căci plăcerea de a strânge, este ea a celui rău,
Este-a celui ce răcnește, care-i însetat mereu,
După suflete ce astăzi, caută neprihanire,
Și ființe ce îmbracă haina albă de sfințire.

La ce-mi folosește mie, fericirea de o clipă,
Doar cu ea... îmi este viața la sfârșit ea o risipă,
O vremelnicie este, amăgirea ce acum,
Ea abate-adesea sfinții, de pe-al mântuirii drum.

Și îi duce în pierzarea, care este infinită,
Ce-i cu un adânc pierzarea, pentru veșnicii unită,
Îi aruncă în lumina, care este-amăgitoare,
Și în ea o neveghere, orice sfânt se stinge... moare.

La ce-mi folosește mie, fericirea ce apare,
Cu a ei sclipiri de-o clipă, care sunt amăgitoare,
Este dulce doar o vreme, care iute ea se trece,
Și cu ea mai duce vremea, suflete-ntr-un loc ce-i rece.

Nu mi-ar folosi azi toate, multele care le strâng,
În acele clipe-n care, în ascuns doar plâng și plâng,
Căci atunci doar o putere, poate a mă mângâia,
Ea nu este în aceste, strânse ce-s în viața mea.

Nu știu la ce-mi folosește, grija ce o port mereu,
Îmi grăbește alergarea, când o am... spre-un timp mai greu,
Căci o-ngrijorare-aduce, o adâncă tulburare,
Ce pe drum spre veșnicie, este nefolositoare.

Nu vreau să am nefoloase, eu în viața pe pământ,
Și la orice pas pe Domnul, îl întreb... chiar și în gând,
De îmi folosește mie, eu în cale ce-ntâlnesc,
El îmi spune... ca spre ceruri, să strâng doar ce folosesc.