Cine va zâmbi la urmă?

- de Bahrin Alexandru

Astăzi se tot râde:
“Ba de unul că e slab.
Ba de altul că e gras.
Ba de cel ce-i în necaz.
Azi, îți râde și în nas!

Râde ciobul de acela,
Ce e oală spartă-n târg.
Să arate că-i mai bun!
Dar nu știe că-ntr-o zi,
Niciunul nu va mai fi! “

Însă am văzut în taină,
Că nu râde om de om.
Râde diavolul, de aceea…
Ce se sprijină pe dânșii,
Pe viața lor, de muritori.

Nesimțirea e la culme!
Cine are-nțelepciune?
Să ne poată nouă spune:
Ce-a pățit întreaga lume?
Cine, în lanțuri o ține?

Oare o fi nelegiuirea,
Ce le tot robește firea?
Celor ce nu au credință,
Ci se nasc din rea ființă?
Căci trăiesc în neștiință?

Cât și unul cât și altul,
Toți înfăptuiesc păcatul.
De ce, așa se întâmplă?
Rog astăzi pe cineva,
Să vină să ne răspundă.

Dar puțini sunt cei, ce astăzi,
Mai au, în suflet nădejde.
De al mai sluji cu dor.
Pe al lor Mântuitor,
Ce e Domnul domnilor!

S-au dus oamenii de bine,
Toți la Domnu-n veșnicie?
Chiar să nu mai fie nimeni,
Să lucreze înțelepciune?
Vai și-amar de lume!

Râde omul se hlinzește,
De acel ce-i necăjit.
Dar îi vine și lui rândul!
Și-o să fie pedepsit,
Căci Domnul l-a auzit!

Atunci se întoarce roata!
Fiindcă a fost om smerit,
Necăjitu-i împlinit!
Însă cel ce-a râs de dânsul,
A ajuns nenorocit!

Ăla ce a râs la urmă,
A râs mult mai bine.
Asta, tot omul, o știe!
Însă, dacă-i pocăit,
El nu râde, de un biet nenorocit.

Ba din contră, cu iubire îl ajută!
Când trece prin suferință,
Face totul prin credință.
Fiindcă-n a lui conștiință,
Asta este pocăință!

Cum să râdă el pe urmă,
De un om lovit de patimi?
Când știe că nu demult,
Avea și el, în ochi lacrimi.
N-ar fi un om ipocrit?

Iaca, că într-un final,
Nu mai râde nimenea!
Nici cel de sus, de ăl de jos,
Nici înțeleptul de nebun,
Nici istețul de prostuț!

Nici frumosul de urât,
Nici cel mare de cel mic,
Nici cel tare de cel slab,
Nici bogatul de sărac,
Le-a venit mintea la cap!

Ei au fost robi la acela,
Ce își bate joc de oameni
Și-i momește în capcană,
Viața ca să li-o răpească
Și-n Iad, să îi osândească!

Căci nu vrea ca omu-n grabă,
Pe Hristos să Îl găsească
Și-apoi să se pocăiască.
Diavolul, oricum, n-a reușit,
Căci, azi toți, s-au pocăit!

Adunarea este plină,
La Domnul ei se închină.
Să Îi scape de-a lor vină.
Să primească-n dar lumină,
Pentru o viață mai senină!

Doamne-n veci să fii mărit!
Căci nimeni nu s-a gândit
La harul, ce l-am primit,
Prin greul ce-ai suferit,
Sus pe cruce răstignit.

Toți ce astăzi cred în Tine,
Au șansa la mântuire!
Și de fac și-un legământ,
Cât timp ei sunt pe pământ
Vor primi și Duhul Sfânt!

Asta este-nțelepciune!
Să-L cauți pe Dumnezeu,
Făcând legământ cu El.
Să-mplinești Cuvântul Său
Biruind tot ce e rău!

Să nu te lași amăgit,
Sau de păcate ispitit.
Ci să fii neprihănit,
Prin Hristos să fii sfințit.
Pocăit să fii numit!

Iar când ești batjocorit,
Și de alții ocărât și izgonit.
Să fii cel mai fericit!
Căci atunci s-a împlinit,
Ce demult s-a prorocit!

Roagăte-n ziua aceea,
Să le treci, toate cu bine.
Căci răsplata ta e mare!
Când ajungi în veșnicie,
Unde-i numai bucurie!

Cine va zâmbi la urmă?
Oare nu cel pocăit?
Ce pe Domnul l-A iubit,
Și Cuvântul l-a vesitit,
Chiar de a fost prigonit?

El nu râde de acel ce-i chinuit,
Că-n Iad la moarte a fost sortit.
Ca și cum răsplată, dreaptă a primit!
Ci zâmbește că Hristos l-a mântuit
Că a ajuns în Rai și este împlinit!

Amin!