Nu mai plânge în suspine, Domnul ție-acum îți spune,
Te-a văzut în toi de noapte, lacrimi cum tu verși mereu,
Și în capul cel de oase, în a Lui preasfântul nume,
Vrea să te ridici îndată, căci se-apropie-un timp greu.

Fruntea ține ridicată, în a ta mare durere,
Ca să vină El în clipa, când pe nume Tu îl chemi,
Cu dorința să-ți aducă, mâna Lui o mângâiere,
Când în zilele din noapte, în ascuns suspini și gemi.

Nu mai plange în ascunsul, inimii ce îl ascunzi,
Ale tale numărate, lacrimi n-ajung pe pământ,
Chiar din clipa-n care ochii, ei încep să fie uzi,
Stranse în burduf sunt toate, doar de mâna Celui sfânt.

Chiar de-ascunzi ades durerea, inima îndurerată,
De un cer întreg ea este, cunoscută... și Isus,
Poruncește ca să fie... inima ce-i mângâiată,
O-ntărește ca să ducă, tot ce are ea de dus.

Nu lăsa ca întristarea, să te clatine-n adânc,
Întărește-te-n cuvântul și lumina ce ți-a dat,
Gura ta să fredoneze, astăzi al răbdării cânt,
Și-n încredințarea dată stai de veghe ne-ncetat.

El e Cel ce-i dă putere, pasului tău pe cărare,
Căci cu gelozie Domnul, El te vrea doar pentru El,
Lasă plânsul... întristarea, știe că durerea-i mare,
El e Cel ce toate știe, Regele Emanuel.