Într-o zi... fără de soare, într-o zi din viata mea,
Ce era apăsătoare, auzeam cum mă striga,
De oriunde-o voce blândă, căci de-oriunde a văzut,
O neliniște ce mie, mi-a adus un timp... lung. . mut.

Și a hotărât să strige, inima să-mi veselească,
Căci bătea un vânt puternic, ce vroia să o răcească,
Focul ce ardea... el... vântul, să îl stingă și-a dorit,
Dar nu a putut căci vocea, inima mi-a învelit.

Se zbătea în dor de ceruri, în iubire se zbătea,
Și în zbaterea ei lupta, devenea ea mult mai grea,
Cu-o furie de furtună, teama îi dădea tărcoale,
Inimii să îi aducă, goluri multe... goluri goale.

Dar nu a putut nici teama, nici furtuna să golească,
Inima ce pentru Domnul, își dorea ca să trăiască,
Fiecare-a ei bataie, era doar pentru Isus,
Chiar de era gre-acea luptă, ce-o avea mereu de dus.

Vocea ce în departare, se-auzea-i dădea putere,
Și în zbaterea pe cale, ea simțea doar mângâiere,
Când striga duios din ceruri, când striga așa milos,
Nu era o oarecare, era vocea lui Hristos.

Era glasul Celui veșnic, era glasul Celui viu,
Ce-i izvor de apă vie-n seceta ce-i în pustiu,
E lumina printre stele, este raza printre nori,
Este glasul ce întruna, inimii îi dă fiori.

Este-un glas ce-ntotdeauna, este plin de vindecare,
Inimii mereu i-aduce, acel glas eliberare,
A mea inimă vre-o dată, s-o oprească n-ar putea,
Nimeni ea ca să iubească, căci iubește... slava Sa.