LUMEA, întotdeauna gata de a gândi rău despre oamenii buni, presupune că nu există asemenea oameni pe pământ. Unii au o bucurie răutăcioasă să gândească astfel, alții sunt tulburați și, în ciuda unei dorințe oarecare pentru ceea ce este bine, se țin departe de religie și nu au încredere în oamenii evlavioși.

   Oamenii sunt uluiți când văd pe cineva care părea a fi religios, sau, mai corect spus, care a fost cu adevărat convertit în timp ce trăia în singurătate, revenind la vechile lui căi și obiceiuri când ajunge din nou în contact cu lumea. Nu știau că omul este neputincios, că lumea e plină de lucruri care contaminează, că slaba ființă omenească poate umbla drept numai ferindu-se de prilejurile de cădere? Ce lucru nou s-a întâmplat? Cu siguranță, aceasta e o mare zarvă despre căderea unui copac fără rădăcină, asupra căruia suflă orice vânt! La urma-urmei, nu sunt și în lume fățarnici, așa cum sunt și în religie? Și oare trebuie să tragem concluzia că nu există oameni sinceri din cauză că am întâlnit câțiva prefăcuți? Când oamenii se bucură de scandalul cauzat de căderea cuiva, prin aceasta arată cât de puțin cunosc despre ființa omenească sau despre virtute.

   Pe bună dreptate ne întristăm din cauza scandalului, dar cei care cunosc adâncimile slăbiciunii umane și știu că chiar și puținul bine pe care îl fac nu este decât ceva împrumutat nu vor fi surprinși de nimic. Cel care stă în picioare să ia aminte să nu cadă; cel care a căzut și se bălăcește în mocirlă să nu se bucure când vede căzând pe cineva care părea a fi în stare să stea în picioare.

   Încrederea noastră nu este nici în slaba ființă omenească, nici în noi înșine, care suntem la fel de slabi ca oricare alții. Încrederea noastră este numai în Dumnezeu, singurul și neschimbătorul Adevăr. Chiar dacă toți oamenii se dovedesc a fi doar oameni - adică, nimic altceva decât falsitate și păcat; chiar dacă ei sunt duși de șuvoiul nelegiuirii - totuși, adevărul lui Dumnezeu nu va slăbi, iar lumea nu va face decât să se arate și mai dezgustătoare prin faptul că i-a corupt pe cei care erau în căutarea virtuții.

   Cât despre fățarnici, timpul îi va da pe față și, în mod sigur, ei se vor demasca într-un fel sau altul. Singurul obiectiv al fățarnicilor este de a se bucura de roadele fățărniciei lor. Sau viața lor este ușuratică și trăită în plăceri carnale sau, în trăirea lor, își urmăresc propriile interese sau ambiții. Îi vedem lingușindu-se, flatând pe alții, jucând diferite roluri. Virtutea reală însă este simplă, sinceră, nu caută să-și dea aere sau să impresioneze, nu se ridică și nu cade, nu este niciodată invidioasă pe succesul sau reputația altora. Caută să facă cât mai puțin rău, acceptă tăcută să fie criticată, se mulțumește cu lucruri mici, nu se ocupă cu intrigi, mașiațiuni și ambiții deșarte. Accept-o sau respinge-o, ea rămâne întotdeauna aceeași. Fățarnicii o pot imita, dar într-un mod foarte grosolan. Dacă ea înșeală pe vreunii, asta e numai din cauza lipsei lor de discernământ sau de experiență în privința adevăratei virtuți. Oamenii care nu se pricep la diamante sau care nu le examinează îndeaproape pot lua drept reale pietrele false. Totuși, există diamante reale și nu e imposibil să le deosebești.

   Un lucru e adevărat. Pentru a ne încrede în oamenii CE PAR A FI CORECȚI, ar trebui să fim în stare să vedem dacă purtarea lor este simplă, hotărâtă, consecventă și probată prin greutăți, lipsită de afectare și, în același timp, fermă și viguroasă în tot ceea ce este esențial.