Cad frunze aurii adiate de vânt
Și... cad, una câte una spre pământ
și privesc căderea lor atât de tristă
și-mi spun că
au fost unele care au căzut pe când erau verzi...
altele, - poate nici nu au ajuns să fie cu adevărat frunze...

Și gândul îmi zboară spre nimicnicia omului:
"Ce e omul ca să Te uiți la el?"
Unii cad mai devreme, alții mai târziu...
unii cad pentru totdeauna îngropați de lespedea enormă
a unor fapte murdare;
alții "cad" pentru că așa trebuie să treacă dincolo,
nu este altă poartă...

Dar căderea lor este ridicarea cea mai înaltă...
pentru vecinicia glorioasa...

Dar tu?
Ce «cadere » îți așterni cât umbli
încă în colbul aceste lumi?

Ascultă... Căci n-a trece mult
și toate s-or duce deodată,
dar, iată-ntr-al lumii tumult
Isus te mai cheamă o dată...

Primește-L să intre în inima ta...
Să-ți lase în ea veșnicia.
Primește-L să-ți spună de dragostea SA
Și-n ea să-ți clădești bucuria...

Primește-L să-ți spună de biciul roman...
De hula și ura din gloată
Că prețul iertării plătit la Calvar
E azi pentru tine a cerului poartă...

Primește-L că-n harul și dragostea Sa,
Te vrea să-I dai inima toată
O,... nu Îl respinge căci poate acum,
Te cheamă pentru ultima dată...