De ce-ai venit, Isuse, în lumea de durere
Trăind în umilință și fără mângâiere?
De ce-ai lăsat Tu Cerul și zările albastre
Și-ai coborât în lumea nenorocirii noastre?

N-ai fost primit de oameni, sau înțeles vreodată,
Și n-au putut pricepe că Dumnezeu Ți-e Tată,
Nu Ți-au adus nici cinste, și nici recunoștință,
Ci-au pregătit o cruce, și-au dat o grea sentință.

Am fost și eu în juriu, Ți-am iscălit sentința,
Te-am condamnat la moarte, nebănuind căința
Ce-avea să copleșească gândirea mea netoată,
Când am aflat pe urmă că eu sunt vinovată.

Dar Tu-ai lăsat mărirea și zările senine,
Și ai venit specific, gândindu-Te la mine,
Ți-ai părăsit locașul de dincolo de stele
Ca să rezolvi problema nenorocirii mele.

Nu voi putea pricepe de ce din gloata mare
Ți-ai îndreptat privirea spre mine-o trădătoare,
Și ochii Tăi, seninii, mi-au cucerit ființa,
Stârnind în mine plânsul amar, și pocăința.

Ai acceptat Tu moartea să nu fiu condamnată,
Mi-ai ispășit prin cruce nelegiuirea toată,
Din zdrențele murdare m-ai îmbrăcat în haină
Mai albă ca zăpada, ce minunată taină!

Cu inima smerită Îți cânt azi o cântare,
Și-ntreaga mea ființă se pleacă-n închinare,
Căci Te-ai gândit la mine; iubirea ce ne leagă
N-aș da-o, scump Isuse, nici pentru lumea-ntreagă.