POTECA MEA

Umblam odată pe poteci,
Erau bătute, desfundate
Și-aveam în mine pașii seci
Și nu știam că duc la moarte.

Din multele poteci din lume,
Nu am avut ce învăța,
Pline erau de rău renume
Ce, sufletu-mi, încet păta.

Pe când eram foarte trudit
De-acest umblat istovitor,
Prin harul Lui, am întâlnit
Poteca bună, spre izvor.

Era îngustă și cu spini
Și nu părea că duce mult,
Dar, se simțea, prin mărăcini,
Un glas de care-am vrut să-ascult.

Eu, am pornit să merg pe ea
Și tot pe ea sunt de atunci,
Căci știu că ea-i poteca mea,
Pe care-au mers și alte junci.

Când drumul ei se va sfârși,
Se va sfârși și al meu drum,
Și cred că-n capăt voi găsi,
Pe Domnul meu, Păstorul bun!