Niciunul din vechii biografi ai sfântului Francisc nu afirmă că ar fi numit soră BUCURIA, dar ne putem gândi în mod just că ar fi așa, în analogie cu faptul că numea surori, SUFERINȚELE.
Sfântul era bucuros și jovial din natură. Își exprima bucuria prin cânt. Abia renunțase la moștenirea paternă că a și mers să se plimbe prin păduri cântând laude Domnului în limba franceză. În piața din Assisi a cerut, cântând, pomană de pietre pentru a restaura bisericuța San Damiano. A plecat pentru prima sa misiune apostolică împreună cu fratele Egidiu cântând în franceză, cu voce clară și înaltă laudele Domnului.
Toma din Celano informează că a văzut cu proprii ochi cum,
uneori, culegând un lemn de pe pământ, în timp ce îl ținea pe brațul stâng, cu dreapta lua un arcuș curbat dintr-un fir și îl trecea deasupra, acompaniindu-se cu mișcări potrivite ca și cum ar fi fost un fel de vioară și cânta laude Domnului.
În cântec a găsit puterea de a suporta atrocitatea bolilor și a suferințelor sale.
Atunci când, în palatul episcopal din Assisi era grav bolnav,
pentru a-și alina duhul și ca să nu slăbească din cauza diferitelor și asprelor boli, cânta deseori în timpul zilei, împreună cu însoțitorii săi LAUDELE DOMNULUI pe care el însuși le-a compus, cu ceva timp înainte, în timpul bolii sale. Cerea să-i fie cântate și noaptea, pentru a da puțină alinare paznicilor care îl vegheau din afara palatului. Fratele Ilie, gândindu-se că fericitul Francisc, în mijlocul unor suferințe atât de atroce, primea curaj și bucurie în Domnul, într-o zi a observat: Preaiubit frate, eu sunt foarte edificat și mângâiat pentru toată bucuria pe care o experimentezi și o manifești însoțitorilor tăi în această boală și suferință aspră. Locuitorii acestui oraș te venerează ca sfânt în viață și în moarte, cu siguranță. Însă, deși sunt convinși că din cauza acestei mari boli și incurabile peste puțin timp vei muri, auzind cum răsună aceste LAUDE ar putea să se gândească sau să zică în sine:
-Cum este posibil ca unul, aproape de moarte, să exprime o bucurie atât de vie? Ar face mai bine să se gândească la moarte!
Fericitul Francisc i-a zis: Îți amintești viziunea pe care am avut-o la Foligno? Îmi spuneai atunci că cineva ți-a revelat că îmi rămân de trăit doar doi ani. Ei bine, și înainte ca tu să fi avut viziunea aceasta prin harul Duhului Sfânt care sugerează inimii credincioșilor orice lucru bun și îl pune în gura lor, deseori eu mă gândeam la sfârșitul meu, zi și noapte. Dar din momentul în care ți-a fost comunicată această revelație, în fiecare zi mă preocup să mă pregătesc pentru moarte. Apoi, cu o mare ardoare a duhului, a continuat: Frate, lasă ca eu să mă bucur în Domnul și în Laudele Sale în mijlocul durerilor mele, deoarece, cu harul Duhului Sfânt, sunt atât de strâns unit cu Domnul meu încât prin milostivirea Sa, pot să mă bucur în Cel Preaînalt.
Și cântând, a primit-o pe sora moarte...
Viața sa a fost mereu marcată de bucurie de la început până la sfârșit. Când în 1202, era prizonier la Perugia, însoțitorii săi nefericiți, blestemau închisoarea, însă el era plin de bucurie. Se simte plin de bucurie când sărută leprosul, când își descoperă vocația, când se căsătorește cu doamna Sărăcie și este alături de cei săraci, când contemplă soarele, luna și stelele firmamentului, și în momentul morții, cu mare ardoare a spiritului și cu bucurie interioară și exterioară Îl lăuda pe Domnul. Totuși, nu lipseau perioadele în care seninătatea îi era pusă la grea încercare, ca atunci când a suferit o ispită foarte gravă timp de peste doi ani, în care deseori se retrăgea din grupul fraților pentru că nu era în stare să se arate bucuros ca de obicei.
În faimoasa pagină din BUCURIA DESĂVÂRȘITĂ, dictată de sfântul Francisc fratelui Leon și elaborată în mod poetic de FLORILEGIU, pe de o parte, reiese atitudinea spirituală a sfântului Francisc față de frig, ploaie, zăpadă, ger, iar pe de altă parte apare concepția sa despre BUCURIE.
Când fratele Leon îl întreabă pe sfânt: Dar ce este ADEVĂRATA BUCURIE? el răspunde că aceasta constă în acceptarea umilă, răbdătoare și bucuroasă a contradicțiilor vieții: de la neînțelegerea din partea fraților până la adversitatea climei:
Iată, eu mă întorc de la Perugia și ajung aici în plină noapte și e vreme de iarnă noroioasă și e atât de frig încât la marginea tunicii se formează țurțuri care îmi lovesc continuu piciorele iar din acele răni iese sânge. Iar eu, cu totul în noroi și în frig, înghețat, ajung la poartă și bat și după ce am bătut îndelung vine un frate și întreabă cine este. Eu răspund: Fratele Francisc. Iar acela zicea: Pleacă, aceasta nu e o oră decentă să te plimbi; nu vei intra! Și pentru că eu insist, celălat răspunde: Pleacă, tu ești un om simplu și un idiot, nu mai veni aici! Noi sunt așa de mulți încât nu mai avem nevoie de tine! Iar eu rămân în fața porții și spun: Pentru iubirea lui Dumnezeu, primiți-mă în această noapte! Iar acela răspundea: Nu o voi face. Pleacă la leprozerie și întreabă acolo! Eu îți spun că, dacă voi fi avut răbdare și nu mă voi neliniști, în aceasta constă adevărata bucurie și adevărata virtute și mântuire a sufletului.
Sfântul, care invita să fie lăudat Dumnezeu pentru cerul înnorat, senin și pentru orice vreme, le prescrie în mod coerent fraților săi:
Și să se ferească frații de a se arăta triși și abăturți asemenei ipocriților ci să se arate bucuroși și veseli și amabili după cum se cuvine.
Într-o zi, sfântul l-a dojenit pe unul din însoțitori care avea o înfățișare mohorâtă:
De ce îți arăți în afară durerea și tristețea greșelilor tale? Ține această tristețe între tine și Dumnezeu și roagă-L ca în milostivirea Sa să te ierte și să aducă sufletului tău bucuria harului Său pe care l-ai pierdut din pricina păcatului.
Terapia sa era foarte simplă și la îndemâna tuturor:
Slujitorul lui Dumnezeu, când este tulburat, după cum se întâmplă de vreun lucru, trebuie să se ridice imediat și să se roage și să persevereze înaintea Părintelui Suprem ca să-i înapoieze BUCURIA MÂNTUIRII SALE!
Omul face foarte des ca bucuria sa să depindă de împrejurări, de evenimente, de aceea este suficient puțin pentru a ne mângâia, deoarece este suficient puțin pentru a ne îndurera - după cum observă Pascal. Redactorul anonim al Oglinzii perfecțiunii precizează ceea ce pentru sfântul Francisc NU ESTE BUCURIE ADEVĂRATĂ:
Însă nu trebuie să presupunem sau să ne imaginăm că Tatăl nostru, iubitor al oricărei perfecțiuni și echilibru, ar intenționa ca veselia noastră să se vadă prin râs și cuvinte amuzante, deoarece în acest mod nu se exteriorizează BUCURIA SPIRITUALĂ ci mai degrabă vanitatea și prostia. În schimb, în slujitorul lui Dumnezeu el detestă râsul și glumele; nu doar că nu voia să râdă cineva dar nici măcar să dea altora cel mai mic prilej de râs.
Fericit este acel frate care nu are veselie și bucurie decât din preasfintele cuvinte și fapte ale Domnului și, prin acestea, îi conduce pe oameni la iubirea de Dumnezeu cu veselie și bucurie. Vai, acelui frate care se delectează în cuvinte nefolositoare și deșarte și prin ele face oamenii să râdă!