POVESTE

A fost odată, de demult,
Acum vreo două mii de ani,
Un om, venit pe-acest pământ,
Prin gropi, prin spini, prin bolovani,
Cu o putere de voinic,
Neavând frică de nimic,
Să îi ajute pe sărmani.

Avea unelte de tâmplar,
Căci el așa se-întreținea
Și ce lucra, dădea în dar
Oricui sărac la el venea...
Toți se mirau de felul lui,
Nu semăna cu-al nimănui,
Din câți erau pe vremea sa.

Când vremea lui i s-a-împlinit,
La luptă, a plecat să iasă,
S-a înarmat cu ce-a găsit
Și ce-a fost cel mai bun prin casă:
O sabie și o armură,
În gură-o nouă-învățătură
Și-o atitudine miloasă.

Cu duhuri multe s-a luptat
Și-a fost biruitor, mereu,
Și mai avea de câștigat
O luptă doar, cu cel mai zmeu,
Cel mai bătrân și mai viclean,
Un dezertor, mândru oștean,
Din aria lui Dumnezeu.

A fost o luptă ca-n povești,
Deși deloc n-a fost poveste,
Voinicul cu forțe cerești,
L-a prins pe zmeu ca într-un clește
Și l-a învins cu-n lemn în cruce,
Ca cei ce cred, viața să-apuce,
Aceasta-i cea mai bună veste.

Acum, când anii au trecut,
Voinicul vrea să crezi în el,
Căci iar în jur săbii se-ascut
Să taie-întregi felii din miel,
Căci zmeul, n-a murit de tot,
Mai are viață cât un cot
Și vrea să fii ca el, la fel.

Nu te lăsa, iar, înșelat,
Așa cum ai fost pân` acum,
Voinicul tău, ți-a câștigat
O luptă ce-o pierdeai oricum.
El a luptat în locul tău,
El l-a învins pe zmeul rău
Și te-a scăpat de al tău Spân.