Vestea

Vântul urlă o veste nebună,
florile plâng-n ferestre sub umbrele-petale,
luna își pune perdele de fum,
când aude lacrimile plânse-ntr-o casă, în vale.
Păsări speriate țintite pe crengi,
au uitat de frigul de-afară;
se uită în gol în mijloc de iarnă,
gândindu-se la... primăvară.
În casă, doar focul e viu!
Părinții sunt triști în gândul pustiu;
lacrimi se scurg în fulgi pe fereastră,
amintind de nunta frumoasă.
Mâine-i acuza!
O robă- nnegrită
dă sfaturi din lumea din care-i venită;
fumul din horn se desprinde de casă,
să ducă misiva rugii pusă de mamă pe masă.
Ochii șireți urmăresc și așteaptă să vadă sfârșitul poveștii,
ce a început cu un mire și o mireasă.
Plâng crengi înghețate-n pădure;
tatăl albit de tristețe oftează;
iar a venit răul să fure...
mâncarea-i neatinsă pe masă,
lacrimile sunt pâine trecută prin sita cea deasă.
-Vine sfârșitul? !
Curioșii așteaptă,
una din mame cu furii, chinul adapă
alta în geamăt stă-n a cerului poartă;
se-așteaptă sentința jos, pe pământ,
în ceruri: serafimii, îngerii și bătrânii mijlocesc
împreună cu fața-nchinată Celui ce-i sfânt.

Alexandrina Tulics, 2 ianuarie 2022-Delafield