Mărturia

Dincolo de-asfințit, se văd umbrele-nserării;
În genunchi, un suflet se roagă arzător,
Celui ce-I Dumnezeu etern și medic salvator.
Din aripa de vânt se-aud frânturi de rugă și oftat...
Își cere-n plecăciuni iertare,
Pentru tot ce-n viață ar fi putut să facă, dar a neglijat:
- Mă iartă Tată, cu față de lumină,
De tot ce-n binecuvântări mi-ai dăruit
Că, aproapelui nu i le-am dat, nu le-am arătat.
-N-am sărutat în mulțumiri bobul de rouă,
Să se-nmulțească-n viața celui însetat,
Nici grâul-bob nu l-am adus ca mulțumire,
Pe care l-ai fi făcut cuptorul plin pâine
În viața celui flămând, în țară, sau înstrăinat.
Nu am oprit lumina în suflet să îmi crească,
Iubirea de aproapele, poruncă-mpărătească,
Nici ruga vânticelului subțire,
N-am înălțat-o pentru-ai Tăi, mireasmă-Mire.
Nici curcubeul nu l-am dat celui întemnițat,
Să știe despre Tine, Fiul în Duhul înălțat;
Nu am plivit-n-de-ajuns aria plină
De buruieni străine, dar tari în rădăcină;
N-am așternut un pat celui pribeag
Și nu l-am așteptat cu pâine pe al porții prag.
N-am împărțit destul din multul ce mi-ai dat,
Nici din puținul, câteoadat'...
M-am înfruptat făr-să privesc iubirea ce mi-ai arătat...
Așa plângea-n oftat acela ce, nu lăsa ziua să treacă,
Atât de tristă-n fața umbrelor-nserării, ce-o umileau,
Făcând-o-atâta de săracă...
O aripă de înger sau de vânticel l-atinse luându-i mărturia,
S-o ducă în înaltul cer, la Domnul sfânt:
Acela ce ne pregătește după ascultarea-n fapte: veșnicia.

Alexandrina Tulics, 13 ianuarie 2022- Delafield