Suntem azi la închinare, frați iubiți... surori iubite,
După multele cuvinte, ce din cer au fost rostite,
Ca să ne unim cu toții, într-un duh de rugăciune,
Să nu fie-adus azi duhul, tot de noi... acel din lume.

Să nu vină Isabela cu a ei păreri murdare,
Între noi și ea să punem, azi înaltele hotare,
Să nu fim aceia care, adunarea tulburăm,
Dar nici cei ce deschid poartă, înăuntrul s-o lăsăm.

Dar se mai aude-adesea, astăzi noi să ne unim,
Și în dragoste frățească, să fim cei ce ne iubim,
De ce oare strigă Domnul, unitate... unitate,
Suntem noi uniți și poate, nu are El azi dreptate?

Strigă-ntruna-n adunare, strângeți rândurile-ndată,
De mai multă vreme strigă, Cel ce vine El îndată,
A văzut o-nstrăinare, între frați... între surori,
Ce își dau mereu pe cale, astăzi multe ei valori.

Și de pe-nălțimi... tot Domnul, strigă ca să coborâm,
Nici pe-ntinsele covoare, roșii nu vrea să pășim,
Și de lăcomie spune, spune și de lepădare, .
Oare cât mai are Domnul, pentru noi astăzi răbdare.

Ne vorbește despre ura, apărută-n adunări,
Despre marea concurentă, despre-naltele păreri,
Și ne cere doar un lucru, astăzi să ne pocaim,
Căci așa cum suntem astăzi, suntem cei care murim.

Astăzi El mai strig-odată, pentru cei care nu știu,
Strigă glasul Celui veșnic, Cel adevărat și viu,
Să ne-ntoarcem cât se-aude, glasul ce mereu ne spune,
Să ne despărțim îndată, inima de-această lume.