Nu îmi este greu pe cale, bunătatea Celui viu,
E izvorul ce m-adapă, când mi-e viața un pustiu,
Mă adapă și-n zăduful, razelor fierbinți de soare,
Face ca să văd pustiul cum nu este... o splendoare.

Bunătatea Lui mă face, să văd capătul de drum,
Să nu simt nici greul care, pe pământ venit e-acum,
Este ea dumnezeiască, este cea din Dumnezeu,
Ce o am mereu în viață, căci eu sunt un fiu al Său.

Dar și mila ce coboară, când văzut nu sunt suspin,
Mie-mi este mângâiere, mila Domnului mi-e-alin,
Este-atât de minunată, clipa când o simt pe ea,
Nimeni n-ar putea vre-o dată, mult mai mult a m-alina.

Îi simt sfânta mângâiere, pe obrazul meu când plâng,
Ea mă face-ntotdeauna, printre lacrimi Lui să-i cânt,
E milos mereu cu mine, Dumnezeul meu divin,
Doar de bucurii mă face-ntotdeauna să fiu plin.

Dar atunci când se coboară, un fior Dumnezeiesc,
El mă face-ntotdeauna ce îmi cere să iubesc,
Căci fiorul... e fiorul, de iubire... ce-i de sus,
El mă leagă zi și noapte, doar de cer... doar de Isus.

El îmi este-acea lumină, după care eu pășesc,
Și prin viață niciodată, n-aș putea să rătăcesc,
Căci iubirea îmi aduce, și-un fior de ascultare,
Să am parte-ntotdeauna, doar de mare îndurare.

Simt a cerului iubire, eu în ea mă odihnesc,
În a luptelor văpaie, azi adesea obosesc,
Adăpost îmi este Domnul, sub o aripă ce-a-ntins,
Ca să fiu foc de iubire, ce mereu este aprins.

Doar în El mi-e desfătarea, căci e Cel ce m-a făcut,
Să iubesc ce mă-nconjoară, cu-o iubire de-nceput,
Tot din El am și tărie, stânca mântuirii mele,
Ce mă ține în picioare, când se-arată vremuri grele

Sprijin timpurilor multe, și întinse ce-au venit,
Este Domnul, El e-n toate astăzi care de la El eu le-am primit,
El îmi este mie-n viață, singura mea fericire,
Fericirea Lui mă face, să fiu plin doar de iubire.