Strigă-mă Doamne pe nume
Strigă-mă din nou
Aud prea stins al trâmbiței ecou
Mă-npotmolesc în obicei...
În tot ce-i pământesc, ce e firesc
și mi-e rușine...
Cum să-ndrăznesc să cer atâtea de la Tine...
Căci nu mai știu cât Ți-am cerut
Cât am avut... cât am pierdut...
Și har și dor de la-nceput...
Cât mi-am propus să fiu
Să port în mine Duhul viu...

Întinde-ți Mâna să mă prind mai bine...
Plutesc cu greu pe-ntinsul vieții
Spre-al zărilor tumult
Văd zile aievea-n van se scurg
Mă-ndrept spre capăt... spre amurg...
Nehotărât la cât ar trebui s-ascult...
Cât împlinesc, cât mulțumesc...
Câtă iubire dăruiesc
Dorindu-mi mult mai mult eu însămi să primesc...
Din mila Ta și harul Tău
Fără să dau la rândul meu...
Așa mă socotesc mereu
Și niciodată nu-i deajuns
Ce-am pus în cufărul de sus...
Și niciodată aici eu nu voi ști
Că-n drumul meu spre veșnicii
Puteam mai mult... puteam mai bine
Mă doare-n suflet iar și mi-e rușine
De tot ce-n fața mea mi-ai pus
Dar prea grăbit de grijuri dus...
Urechea de mi-ar fi străpuns
N-am înțeles... n-am auzit...
Șoapta-Ți din cer ce mi-a șoptit
În fiecare zi ce-avut-am de-mplinit...

Un lucru însă mi-l doresc
Din Mâna Ta vreau să-l primesc:
Credința c-am să izbutesc...
Și niciodată cât vor fi
Stele, lună, zori de zi
Să nu mai calc pe înșelătoarele cărări
Drumul de-ntoarcere înapoi
Să nu mai fie între noi...
Tot ce-am clădit în min' prin harul Tău
Plin de credință să păstrez,
să urc mereu să-naintez
chiar dacă pași-mi sunt așa mărunți
Una să știu: că nu mă uiți...
Că-ntotdeauna Tu asculți...

Un strigăt surd, un strigăt mut...
Un geamăt și-un suspin durut
Chiar dacă știi că am știut
Ce-a trebuit să fac și n-am făcut...
Mă doare iar și mi-e rușine
Că nu m-am străduit așa cum se cuvine...
Furat de gânduri de-amăgire
M-am tot împotmolit...