Supărarea

Nu stinge lumina când e supărare
Ci supărarea stinge-o mai întâi
Și fără supărare du-te la culcare
Zice-nțeleapta vorbă din bătrâni.

Da, supărarea e-un semnal
De care ține cont întotdeauna
Căci ea lovește ca și un pumnal
Și vine iute ca furtuna...

Învață ca să-ți ierți dușmanii
Nimic nu-i supără mai tare
Mânia unii țin cu anii
Căci Adevărul tare-i doare.

Un egoist împarte cu altul
Doar a lui griji și supărări
Îi sare țandăra și șmalțul
Nu poate auzi mustrări.

Și chiar de am vreo supărare
Mă culc și-ncerc s-adorm oftând
Nu doarme-n cer în depărtare
El, Dumnezeul meu nicicând!

Ai fost vreodată supărat
Ca inimioara să te doară?
Doar Dumnezeu te-a-nviorat
Când Lui i-ai dat a ta povară!

Învață a nu te supăra
Nu toate merg strună în viață
Căci Dumnezeu te-a ajuta
Dacă îi ceri a lui povață!

Căci supărarea e-o emoție
Intensă, grea și negativă
Tu nu ceda la a ei promoție
Te-absoarbe ca o sugativă... .

A noastre lacrimi sunt ca ploaia
Nu spală străzi ci sufletele
În suflet roade supărarea
Ce întristează spiritele... .

Ne naștem supărați și plângem
La fel mor unii, supărați
Doar veșnicia de-o atingem
Vom fi-n clipită transformați!

Simona Lucescu, 30 mai, 2020