Când am crezut, am căpătat o haină
Pe care-a pregătit-o însuşi Dumnezeu
Din borangic de dor, ţesut în taină,
Veşmânt de slavă sufletului meu.

Aveam o zdreanţă neagră şi urâtă
Ce-o moştenisem prin neascultare
Ca un decor de beznă coborâtă
În zgura firii vechi, iscoditoare.

Mi-era fiinţa-n oarbă răzvrătire
Cu tot ce-i alb şi soare şi ceresc
Şi nu ştiam de jertfa de iubire
Cu leac etern şi har dumnezeiesc.

Nu cunoşteam secretul fericirii,
Legat la ochi eram cu solzi de fier,
Trăiam în haosul nedumeririi
Viaţa fiind ea însăşi un mister!

Nu cunoşteam nimic despre Golgota,
De culmea cu izvor de apă vie
La care sufletul îşi regăseşte nota
În viers înspicuit în veşnicie.

Nu cunoşteam nimic despre salvare
Nu-mi pâlpâia în piept sublimul jar
Ce face inima spre cer să zboare
Cum zboară-n larg lumina unui far.

Nu cunoşteam al păcii nimb adus
Din cele mai curate curcubeie
De Soarele dreptăţii, de Isus,
Ce vrea iertarea dulce să ne-o deie.

Nu cunoşteam decât amărăciunea
Pecetluită în strânsoarea humii
Şi n-aş fi experimentat minunea
Îmbobocită-n cripta unei mumii

De n-ar fi fost belşugul minunat
De dragoste, de har şi bunătate
Adus din cer şi-apoi depozitat
În sufletele de Lumină însetate.

Când însă am crezut în Fiul dat,
Când am primit a crucii sărutare,
Am fost pe veci de Tatăl înfiat
Şi-nveşmântat în strai de sărbătoare!

Sunt alt om în această albă haină
Pe care-a pregătit-o Dumnezeu
Din borangic de dor, ţesut în taină.
E haina nouă-a sufletului meu!


3.10.2007