Sunt un lăstar sălbatic, crescut dintr-o tulpină
De trandafir cu flori catifelate.
Dar tot aceeaşi ploaie, pe amîndoi ne udă
Şi-acelaşi fir de vînt prin frunze ne străbate.

Şi-aceeaşi rădăcină înfiptă în tărână
Pe amândoi ne naşte, ne hrăneşte.
Dar unul îşi dă floarea, în catifea bogată,
Iar celălalt, pământul degeaba îl umbreşte.

Mă uit şi simt în mine, atâta sărăcie
Deşi aş vrea în valuri să-nfloresc.
Aş vrea să fiu ca apa din cascade,
Petale mii şi mii să năvălesc.

Să umplu-ntreg pământul de culoare,
Să ameţesc văzduhul de parfum,
Dar trupul meu, un biet lăstar sălbatic,
Nu va lăsa în urmă, decât fum!

"-Dar tu nu ştii - rostit-a Grădinarul –
câtă vigoare, trupul îţi străbate!
Am să te-ating şi-am să sădesc în tine,
Chip minunat, cu flori catifelate.

Şi dorul tău, atîta de năvalnic,
Va da mai multă roadă decât crezi!
Aşa că nu te lua dup-aparenţe.
Mereu, e mult mai mult, decât ce vezi!"