Aș vrea să mă trezească dimineața și să-mi îngâne: a fost doar un vis…
Ce m-a purtat în vremurile sumbre, să pot privi ce-odată a fost scris!
Să pot simți fiorii morții-n mine, ce clocoteau în mii de-ucraineni
Să las să mă cuprindă groaza…și pentru-o clipă s-o port și eu ca ei!

Cu greu răsuflu în vâltoarea mare… atâtea gânduri acum mă răvășesc…
De ce există atâta dezbinare, iar oamenii mai mult se-nvrăjmășesc?
Unde-i iubirea ce-n funia-i ne leagă, de ce o vindem pentru vechituri?
De ce fugim din legătura păcii, și devenim astfel doar piese de frânturi?

Oare nu știm ce preț are iubirea? De ce tăgăduim puterea ei?
De ce-acceptăm să ne orbească firea și nu am răstignit tot eul ei?
Tânjim să fim înconjurați de faimă, și aclamați să fim de cât mai mulți. .
Și nu știm a fi om în lume, fiind conduși de setea propriei minți. .

Oprește-te! cât se mai spune astăzi, îndreaptă-ți pașii de unde-au rătăcit. .
Nu-i timp să îți proclami dreptatea, smerește-te plângând că ai greșit!
Coboară-te apoi și la obrazul care, e-ngreunat de lacrimi suferinzi…
Adăugând în lanțul de iubire, pe toți acei ce-odată ai zdrobit!