CARE CREDINȚĂ?

... după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați.

(Isaia 53:11-12)

Doamne, Dumnezeule mare, Creator al cerului și al pământului! Mari sunt tainele Tale și adâncă a fost dragostea Ta, care Te-a făcut să-Ți trimiți Fiul pe pământ, să suporte atâta și atâta nedreptate, să fie huiduit, să fie hulit, să fie batjocorit, chinuit și răstignit pe cruce.

Ce adâncă e dragostea aceasta a Ta, care te-a făcut să iei păcatele noastre ale tuturor, să le pui pe Fiul Tău, să le ucizi în trupul Lui, ca să ne poți face și pe noi fiii Tăi, pentru ca El să devină Cel dintâi născut dintre mai mulți frați.

Ce mare e taina aceasta a înfierii noastre! Cine o poate pătrunde?

Stând sub poala crucii, ne dăm seama – e adevărat, prea puțin, – cât de adâncă e dragostea Ta pentru noi, cât de mare e planul Tău cu noi. L-ai conceput din veșnicii. Și Tu, care ești veșnic, îl vei împlini până în veșnicii. Timpul acesta pentru Tine e o clipă. Timpul care pentru noi pare atât de lung și care pentru noi curge atât de greoi, pentru Tine e o nimica și într-o clipă vom fi în veșnicia pe care ne-a pregătit-o Fiul Tău pe cruce.

Doamne, Îți mulțumim că Fiul Tău deja a văzut o sămânță de urmași, sufletul Lui s-a înviorat și, prin cunoașterea Lui, ne-a pus și pe noi într-o stare după voia Ta.

Îți mulțumim că ne-ai făcut copiii Tăi. Îți mulțumim că ne umpli de dragostea Ta. Îți mulțumim că ne scăldăm în iubirea Ta. Îți mulțumim că o torni din belșug în noi prin Duhul Sfânt, pe care ni L-ai dat. Îți mulțumim că ne îmbăiem în dragostea Ta, Îți mulțumim că trăim prin dragostea Ta, Îți mulțumim că ne înflăcărezi prin dragostea Ta, Îți mulțumim că ardem prin dragostea Ta, că în Isus Cristos locuiește trupește toată plinătatea Ta și că în Isus noi avem totul deplin.

Îți mulțumim că noi suntem în El și că El este în noi; Îți mulțumim că acum, cu El suntem ascunși în Tine. Îți mulțumim pentru taina aceasta pe care noi o trăim vie, reală, concretă în viețile noastre.

Și acum, Te rugăm să ne deschizi ochii să vedem adevărurile acestea dumnezeiești, să vedem puterea credinței, să vedem cum, prin credință, aceste lucruri ne devin reale, ne devin obiective.

Te rugăm, Doamne, să faci minunea descoperirii ochilor mai multor oameni. Și tuturor, întărește-ne credința, consolidează-ne în credință și ajută-ne Doamne ca, prin credință tare, să fim statornici, să fim perseverenți până când vom ajunge acolo unde ne-ai pregătit Tu locul prin Isus în slava Ta cerească.

În Numele Lui, al Răstignitului, al Domnului Isus Cristos, Fiul Tău, Te rugăm ascultă-ne! Amin.

Am văzut în paginile anterioare ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

Cel mai greu lucru pentru oamenii care Îl caută pe Dumnezeu este să înțeleagă că mântuirea noastră e deja făcută, că ea este deja lucrată.

Oamenii ar vrea să se mântuie ei. Ba prin autoperfecționare – prin autoeducație – ba prin fapte bune – prin milostenii, prin slujbe și pomeni – ba prin concentrare lăuntrică, prin meditații transcendentale ori prin tot soiul de exerciții spirituale, oamenii țin morțiș să facă și ei ceva pentru mântuirea lor.

Cea mai mare greutate, zic, este aceea să-i faci pe oameni să înțeleagă că mântuirea este deja înfăptuită, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său ca să realizeze această mântuire, că Dumnezeu L-a încărcat pe Fiul Său cu păcatele noastre, iar Fiul Său a murit pentru ele pe cruce. Că aceasta înseamnă, de fapt, mântuirea și că avertizarea Bibliei cu privire la aceasta este următoarea: „Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare?” (Evr. 2:3).

„Mântuire așa de mare.” Aceasta este o realitate, nu mai este o problemă. Singura problemă este doar aceea de a nu sta nepăsători față de ea.

Scopul meu de data aceasta este să îndrept privirile noastre către răspunsul pe care trebuie să-l dăm noi la ceea ce a făcut Cristos pentru noi.

Din clipa în care Fiul lui Dumnezeu Și-a început activitatea mesianică pe pământ, în prima Sa predică, le-a cerut oamenilor două lucruri: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!”

Acum, ne vom ocupa de a doua cerință a Domnului Isus: credința în Evanghelie.

Evanghelia înseamnă vestea bună, vestea că Dumnezeu a pornit în căutarea omului, vestea bună că Dumnezeu a rezolvat problema păcatelor noastre în Fiul Său pe cruce. Vestea bună că aceasta este o realitate concretă. „Numai credeți-o!” ne cere Domnul Isus.

Credința este mâna care primește, este „instrumentul” de însușire, astfel că nu ești tu cel chemat să dai ceva, să faci ceva; tu ești chemat la un singur lucru: să primești.

Credința este o însușire, o facultate, în sensul de „înzestrare” a omului. Credința este un instrument lăuntric tot atât de puternic și de real, ca și gândirea, ca și simțurile. Credința este un „organ”.

Aici vreau să atrag atenția, în special tinerilor, să nu se lase înșelați de un truc sau altul al așa-zisei științe. Mulți oameni de știință dau câte un nume pretențios unor lucruri pe care, de fapt, nu le înțeleg. Și din moment ce le-au dat un nume, vor să ne dea impresia, să ne creeze senzația că, pentru știință, lucrurile sunt deja lămurite.

Să vă dau un exemplu tipic. Când Newton s-a ocupat de problema atracției dintre planete, el i-a găsit atracției acesteia un nume și i-a zis „gravitație”. Acum, toată lumea – sau aproape toată lumea – are impresia că știința a lămurit problema. Astăzi „se știe”, zic oamenii, „că toate corpurile din Univers se atrag între ele. E gravitația, domnule!” Dar dacă întrebi pe un om de știință serios și cinstit ce e aceea „gravitație”, va recunoaște că nimeni în lumea aceasta nu știe. De unde e forța aceasta? Cum acționează forța aceasta? Nimeni nu știe. Acesta este adevărul. Dar noi suntem mulțumiți, știind că e „gravitația”. Fascinația numelui!

Domnul Isus a spus unor oameni care voiau să se facă sănătoși: „Dacă crezi, se poate!” Și după aceea, le-a zis: „Credința ta te-a făcut bine.”

E ceva ciudat. Un om bolnav crede că e sănătos și e sănătos; se trezește realmente că e vindecat, că s-a însănătoșit. „Minunea” aceasta e verificată mereu științific. Au venit unii savanți – serioși oameni de altfel – și au spus: „Asta e autosugestie!” „Gata, domnule – zici tu – e autosugestie!” Dar dacă întrebi pe orice medic serios ce e aceea autosugestie și cum lucrează ea, îți spune: „Domnule, nu știm. Noi am dat doar un nume, ca să-i liniștim pe oameni, dar mai mult decât a-i da un nume nu știm.” Dar oamenii zic: „Nu e credință, e autosugestie!” Ce i-ai schimbat când i-ai înlocuit numele? Nu ai schimbat nimic; ai amețit doar pe câțiva oameni din jur.

Am ținut să fac această paranteză ca să nu vă mai tulburați cumva cu gândul că credința este o autoînșelare. Credința este un instrument, un instrument de cunoaștere. Da, da! Un instrument de cunoaștere. Să vă demonstrez:

În Evrei 11:3, apostolul Pavel spune așa: „Prin credință, pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”

Este fantastică afirmația aceasta! Dar dacă te uiți la o masă, zici că ea este un lucru care se vede. Savanții de astăzi ne spun că tot corpul acesta masiv e făcut din atomi, care, la rândul lor, sunt alcătuiți din particule de energie, numite electroni, neutroni, protoni și din alte particule invizibile, invizibile pentru că sunt particule de energie. Și toate aceste particule invizibile, învârtindu-se una împrejurul alteia, formează atomul; mai mulți atomi alcătuiesc o moleculă, iar moleculele se unesc în celule fibroase, cunoscute de noi sub denumirea de „lemn” și, din acest lemn, s-a construit un obiectiv masiv, vizibil. „Lemnul acesta e format din elemente care nu se văd”, ne spun savanții astăzi. Apostolul Pavel spunea acum două mii de ani: „Eu, prin credință pricep adevărul acesta: că toate lucrurile care se văd sunt făcute din lucruri care nu se văd.” Prin credință pricep, prin credință cunosc, prin credință știu! (cf. Evr. 11:3). Și aproape două mii de ani, textul acesta a fost tratat de unii ca absurd și de neînțeles. Absurd și de neînțeles pentru știința care abia acum 30-40 de ani a pătruns în esența materiei.

Când apostolul Pavel dă definiția credinței, el spune așa: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evr. 11:1).

În traducerea românească, cu foarte mare greutate se poate reda ceea ce a intenționat autorul să spună. Veți observa că acolo e aproape o tautologie, adică explicarea unui cuvânt prin același cuvânt: „credința e o încredere” sau „credința este o încredințare”. Într-o traducere mai nouă, făcută de un grup de savanți englezi, căutându-se să se prindă mai adânc înțelesul acestui verset, se spune așa: „Credința dă substanță lucrurilor sperate și credința ne face siguri cu privire la realitatea lucrurilor pe care nu le vedem.”

Credința ne face siguri de lucrurile pe care nu le vedem, le dă substanță pentru noi, le substanțiază pentru noi. Deci lucrurile care încă nu sunt, pentru noi sunt deja substanțiate, sunt materializate prin acest „instrument”, numit „credință”, despre care vorbește atât de frumos Coșbuc:

Credința-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi;

Că multe-s tari, cum credem noi

Și mâine nu-s! (Moartea lui Fulger*)

* George Coșbuc, Poezii, Editura Eminescu, București, 1972, pag. 71

Sunt două domenii în care noi nu putem intra altfel decât prin credință: în viitorul nostru, în veșnicia noastră, în eternitatea noastră și, al doilea, în invizibilul dimprejurul nostru. În aceste domenii nu se poate intra, nu se poate „călători” decât prin această înzestrare pe care Dumnezeu ne-a dat-o și care e numită „credință”. Ea pătrunde și în viitor și ea e „acasă” și în invizibilul care ne înconjoară; ea este simțul acela care „pipăie” lucrurile invizibile și care ne ancorează în veșnicie și ne face să ne însușim lucruri de acolo.

Credința e ca instinctul puiului de rândunică, crescut o vară în București, în Oradea sau în oricare alt oraș din România și căruia nimeni nu-i spune în cuvinte, dar el „știe în sine” că la toamnă el trebuie să plece. E o chemare irezistibilă, e un impuls – noi îi zicem „instinct” – care-l conduce prin Bulgaria, peste Grecia, peste Mediterana, să se ducă în Africa în „credința” unei țări unde nu e iarnă.

Cine i-a spus-o? Nu i-a spus-o nimeni. E ceva înfipt în ființa lui, ceva care îl împinge într-acolo. Îi putem spune „credință”, ori instinct, căci este același lucru.

Când noi zicem: „E întuneric; nu se poate vedea nimic!” dacă ne-ar auzi o pisică și dacă ar putea vorbi, ne-ar întoarce-o: „Voi nu vedeți nimic, eu însă văd, căci eu am ochi care văd în întuneric. Voi nu vedeți, pentru că voi nu aveți un instrument optic capabil să vadă și în întuneric, așa cum am eu. Deci să nu ziceți: «Nu se vede! » Spuneți corect: «Noi nu vedem! »”

Ce să mai vorbim atunci de liliac, fiindcă el zboară noaptea și nu se bazează pe ochi. El e înzestrat cu un fel de radar, ca avioanele moderne, și el trimite niște raze în jurul lui și razele acelea când întâlnesc un obstacol, fie el și numai cât firul de păr, se întorc înapoi, iar liliacul transformă informația în element de direcție și de distanță și astfel ocolește obstacolul. Acesta este un alt „instrument” de a vedea în invizibil.

Credința este și ea un instrument, care poate să vadă în invizibil, care poate să pătrundă în invizibil. Domnul Isus ne spune că acest instrument pe care Dumnezeu l-a pus în noi trebuie pus în funcțiune, trebuie să-l punem la lucru, să-l exersăm.

Realitatea este că foarte mulți oameni pun în funcțiune acest „instrument”, dar îl pun greșit. Sunt oameni, de exemplu, care lucrează cu spirite rele. Oamenii aceia cred în lumea spiritelor, cred cu putere, pentru că ei lucrează cu spiritele acelea și ei văd rezultatele activității lor. Degeaba te-ai duce la ei să-i convingi că nu există o lume a spiritelor. Ei vor zâmbi compătimitor și vor zice: „Vai, cât de înguști sunteți! Voi n-ați fost în lumea aceea, ca noi!”

Sunt oameni care, în diferite alte forme, își pun credința în aplicare. Sunt unii, care într-un fel sau altul, spun adevărul. Da, da. Sunt vrăjitori, și ghicitori, și ghicitoare – așa li se spune. N-a fost acea Jane Dicker, care, în 1956, a imprimat pe bandă magnetică cum că în 1960 în S. U. A. va fi ales un președinte de stat catolic și că acesta, peste trei ani, va fi asasinat? Și nu s-au întâmplat toate acestea cu John Kennedy, asasinat la Dallas în 1963?

Acestea sunt instrumente de credință. Numai că nu orice credință e bună.

Sunt mulți care zic așa: „Toate credințele sunt bune. Esențialul e să crezi; important e să ai o credință! In fond – zic ei – cu credința e ca și cu muntele: spre vârful muntelui duc multe cărări, unele de pe un versant, altele de pe altul; important e că toate urcă și că toate ajung în vârf. Așa-i și cu credința. Important e să ai una, important e că fiecare urcă și că toate conduc la Dumnezeu!”

E frumos, nu-i așa? E frumos, dar mincinos!

Aici este locul unde vreau să mă grăbesc să vă vorbesc strict evanghelic.

În epistola lui Iacov, în capitolul 2, versetul 14 ni se spune așa: „Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?” Rețineți întrebarea aceasta: „Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?”

Când am ținut o săptămână de evanghelizare la Cluj, după câteva seri, a venit la mine un inginer, un om foarte serios și mi-a spus: „Domnule, eu am crescut într-o familie de oameni religioși. Tata și mama m-au învățat și pe mine Tatăl nostru și celelalte rugăciuni; m-am rugat și eu câteodată și am crescut ca un om cumsecade. Domnule, credința aceasta nu-i destul? Eu cred în Dumnezeu; nu-i destul atât?” Atunci, dintr-o dată, mi-a venit în minte întrebarea lui Iacov: „Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?”

Există credințe false; există credințe înșelătoare. Iacov, de exemplu, tot în textul acesta spune: „Și dracii cred și se înfioară.” Cred, se înfioară, dar tot draci rămân. Domnul Isus ne spune ceva și mai tulburător în Matei 7:22-23: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi minuni în Numele Tău? » Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut! »”

Băgați de seamă: oamenii aceștia au crezut în Isus și au făcut minuni în Numele Lui. Și, cu toate acestea, Isus le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut!”

Nu există ceva mai tulburător decât aceasta: să fi crezut în Isus (după părerea ta), să fi lucrat cu Isus (după impresia ta) și să afli că te-ai înșelat. A fost un duh de minciună care s-a dat drept Isus. Da, da! Pavel spune că Diavolul se transformă în înger de lumină. Domnul Isus ne atrage atenția în Matei 24:4,5, 23,24: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: «Eu sunt Cristosul! » și vor înșela pe mulți [... ] Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată Cristosul este aici sau acolo», să nu-l credeți. Căci se vor scula mulți cristoși mincinoși și proroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși.”

Aveți grijă de învățătorii falși, de prorocii falși. Cu alte cuvinte, există primejdia vie a autoînșelării. Să crezi, să fii liniștit că tu crezi, că ai credință, să zici că tu ești bine și, la un moment dat, să ajungi să constați că ai o credință falsă, că ai o credință înșelătoare și credința ta nu te-a mântuit! Și dezastrul, catastrofa este să-ți dai seama de aceasta când e prea târziu, când nu mai este drum de întoarcere! N-o spun eu, o spune Sfânta Scriptură.

Și acum, vreau să vă vorbesc despre câteva credințe false, câteva credințe înșelătoare.

Voi începe să vorbesc despre felurile de credință referindu-mă la una la care nu vă așteptați. Voi începe cu credința ateilor.

Vi se pare, poate, că e o contrazicere în termeni: credința ateilor. Dar trebuie să vă spun că nu există credință mai formidabilă decât credința ateilor; nu există oameni mai credincioși în lumea aceasta, care fac un act mai mare de credință decât ateii. Nimănui nu i se cere o așa formidabilă credință ca ateilor! Cum? Iată, să vă arăt în ce cred ei. Pentru că, surprinzător, ei trăiesc numai prin credință, dar nu-și dau seama. Să vă explic.

Ateilor li se cere să creadă că lumea aceasta, atât de măiestru organizată, atât de formidabil alcătuită, cu o logică și cu o complexitate inimaginabilă, s-a făcut singură dintr-un talmeș-balmeș.

Cum? Aici e misterul. Când eram eu la școală, era o singură teorie pe piață: teoria lui Kant-Laplace (de fapt, o ipoteză), care, cu vreo două sute de ani înainte, a spus că la început a fost o nebuloasă, un fel de terci, care s-a tot învârtit, până s-a făcut un soare, planete și toate celelalte. Și noi, copiii, credeam fiindcă eram impresionați: „Domnule, Kant și Laplace au explicat modul în care a apărut pământul și lumea toată!”

Mai poți să zici ceva? E explicat! Cum? Noi am crezut că aceea e știință.

A venit însă prin 1945 un astronom de la Universitatea din Cambridge, pe nume Fred Hoyle, cu acea „descoperire” senzațională că tot Universul e într-un fel de umflare, că tot Universul e în expansiune, că toate corpurile se îndepărtează de un punct fix plasat în Alfa Centauri, în toate direcțiile, ca pe raze de sferă. Și el a spus: „Iată, a fost odată, când toate acestea erau într-un punct. Punctul acela a fost ca un fel de atom și atomul respectiv, într-o zi, a explodat. Așa s-a făcut Universul – dintr-un atom care a explodat.” De aceea, teoriei acesteia i se spune „Teoria marelui bang”, adică a marelui bubuit.

Au mai apărut și alte teorii, cum e aceea care spune că n-a fost așa cum susține Fred Hoyle, ci că inițial a fost un praf cosmic și praful acesta s-a cocoloșit și atâta s-a tot cocoloșit, până s-a făcut o lume din praful acela.

Dacă deschideți numărul din septembrie 1976 al revistei Știință și tehnică, veți găsi acolo un articol al unui savant român care enumeră toate aceste „teorii”. La urmă, el spune că savanții sunt foarte împărțiți. Unii susțin una, alții alta, și el afirmă că la ora actuală, marea majoritate a savanților înclină să creadă că cea mai plauzibilă teorie este aceea a expansiunii Universului.

Sesizați cuvintele „înclină să creadă”, „plauzibil”? Nu e nimic dovedit; sunt ipoteze, sunt teorii. Teoria înseamnă părere. Fiecare își dă cu părerea și noi ne întrebăm care dintre ele ar fi mai demnă de crezare. „De crezare!” Nu e nimic dovedit, dar noi trebuie să credem pe unul dintre ei. Să credem că n-a fost nimic sau să credem că a fost o harababură care, la un moment dat, s-a gândit să se facă o lume organizată – și fantastic de organizată! – și așa, singură. Fără logică s-a ajuns la logică; fără viață s-a ajuns la viață.

Pasteur a dovedit că nu există generație spontană, adică nu e posibil ca viața să se nască din neviață; viața se naște numai din viață. Nu se poate, de exemplu, să se nască un șoarece din murdărie sau din cârpe vechi. Și toată lumea este de acord cu această lege. Dar, în același timp, au venit alții care au zis: „Domnule, odată și odată trebuie să fi fost cumva când nu era viață. Materia moartă s-a combinat într-un anume fel (că așa și-a pus ea în gând!) și s-a făcut viață.” Ar fi cumva ca în ciorba aceea a Lepeșinskăi, cu care s-a făcut de râs. N-a trecut mult și a apărut Oparin cu teoria lui și alții, și alții.

A intervenit apoi cinetica și a zis: „Nu e nici una, nici alta.” Și totuși noi trebuie să credem că, într-un fel sau altul, s-a făcut cumva totuși viața. Să credem că prima celulă (Darwin îi spunea „simplă”, dar noi știm astăzi că o „simplă” celulă vie are în ea vreo trei mii de fabrici complet automatizate, fiind cea mai complexă, cea mai formidabilă alcătuire din Univers) s-a făcut singură. Dar a crede așa ceva e ca și cum ai crede că avionul Concorde s-a făcut singur.

Dacă aceasta nu e posibil, apare altă „teorie” mai nouă. „Viața n-a apărut aici pe pământ. Viața a apărut în altă parte și aici au adus-o ființe din alte lumi, acestea cu O. Z. N. -urile.” Sunt oameni convinși acum de acestea, care zic: „Domnule, numai așa trebuie să fie!”

Eu am stat de vorbă cu un intelectual care citise cărțile acestea la modă acum cu ființe din acelea „neidentificate” și l-am luat „la bani mărunți”.

– Domnule, dumneata crezi că în mijlocul nostru mișună alte ființe?

– Desigur!

– Crezi ceea ce zice Daniken că unele ființe dintre acestea ne vreau binele, în vreme ce altele ne vreau răul? Bineînțeles.

– Deci crezi că sunt două „cete” de asemenea ființe?

– Exact, domnule!

– Nu ți se pare că asta sună tare aproape de îngeri și demoni? Dar, hai să facem abstracție de ceea ce constituie „cetele” dumitale. Însă trebuie să recunoști un lucru, și anume că peste ființele acestea, în fruntea fiecărei „cete” trebuie să fie și un șef suprem.

– Nu, nu! Asta nu!

– Domnule, dacă ființele acelea sunt atât de numeroase, zi-i șefului lor „președinte” dacă crezi că acolo e republică; zi-i „rege” dacă crezi că acela e un regat, dar trebuie să presupui că există un șef suprem.

– Nu, asta nu cred!

Ce am vrut să spun cu aceasta? Pentru că aici vreau să fac o precizare. Noi respectăm știința și recunoaștem că ea are un rol imens în viața omenirii. Noi, pocăiții, suntem oameni cărora le place știința. Nu sunt oameni mai setoși de cunoștințe ca noi; nu există alți părinți care să-și îndemne mai cu sârg copiii să învețe. Știința e bună atâta vreme cât ea caută să pătrundă misterele alcătuirii lumii din jurul nostru, să ne învețe cum să facem haine din petrol, cum să stoarcem energie și din piatră seacă, cum să facem ca agricultura să ajungă la producții maxime, să fie cât mai multă pâine. Știința care ne explică alcătuirea lumii și modul în care putem să viețuim mai bine este o înzestrare pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar știința, în momentul în care se vâră să explice cum a apărut lumea, de ce a apărut lumea și încotro merge ea, știința aceea nu mai e pe tărâmul ei; știința aceea merge pe terenul probabilităților și al presupunerilor. Și, băgați de seamă, dacă o respectăm într-un domeniu, să nu ne lăsăm induși în eroare ca și când ea, știința, știe totul și în toate domeniile.

De pildă, să vă dau un singur exemplu: Să ne imaginăm un om care toată viața lui a lucrat și a tot învățat cum să taie în trupul omului și cum să coasă la loc și omul acela devine un chirurg formidabil. Cu o mână fantastică, extraordinară, face operații-minune. Iar în clipa când ajunge la o reputație deosebită, când ajunge la faimă mondială, să-l auzi pe omul acela că zice:

– Domnule, cu autoritatea mea de chirurg afirm: nu este Dumnezeu!

– Stai, domnule! Autoritatea dumitale e la tăiat carne de om și la cusut carne de om. Autoritatea dumitale acolo se oprește. De ce îți depășești dumneata domeniul de autoritate?

– Ei, lasă, domnule; ce știi dumneata? Eu sunt om cu greutate, am autoritate. Ascultă ce-ți spun eu!

– Domnule, problema existenței lui Dumnezeu e un alt domeniu, nu e domeniul în care dumneata reprezinți o autoritate. De ce te pronunți cu atâta fermitate într-un domeniu în care nu ai „tăiat”, pe care nu l-ai investigat?

Ce facem noi? Ne lăsăm induși în eroare de oameni cu autoritate într-un domeniu și care vor să intre cu erudiția lor, cu autoritatea lor, în alt domeniu în care nu au niciun fel de autoritate? Ne lăsăm intimidați de simplul fapt că sunt oameni de știință.

Am vrut însă să vă arăt prin toate acestea un singur lucru: că toți oamenii aceștia trăiesc și ei prin credință.

Da, da, trăiesc prin credință. Ateii au credință. Și, să știți, au o credință mai formidabilă decât a noastră. Că e mai ușor să crezi că o minte organizată a creat un Univers armonios, decât să crezi că un haos s-a alcătuit într-un Univers logic. Credința aceasta din urmă e mai mare, e mai grea.

Prin urmare, meditați la subiectul acesta și veți ajunge la convingerea că a fi ateu înseamnă a avea o credință formidabilă; vă veți încredința! Și țineți minte că ateii au și o rugăciune tot așa de formidabilă. După cum cred cu disperare că nu există răspundere în Univers, după cum cred cu deznădejde că nu există răsplătire în Univers, ateii au și o rugăciune extraordinară: „O, Tu, Cel care nu exiști, Tu despre care cred cu disperare că nu exiști, eu doresc cu toată puterea ființei mele să nu exiști. Pentru că dacă mă înșel cumva, dacă Tu exiști, atunci de mine e rău de tot!”

Aceasta este „viața de credință” a celui ce de fapt își spune „necredincios”.

Biblia are două locuri în care ne spune ceva teribil de tragic despre oamenii aceștia. Romani 1:28: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate [... ]” Și ce e mai tragic este scris în 2 Tesaloniceni 2:10,11, unde citim așa: „[... ] pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.”

Auziți? „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (v. 11,12).

Dumnezeu spune: „Nu vreți să credeți în Mine? Treaba voastră! Vă las în lucrarea aceasta de rătăcire, ca să credeți o minciună, o minciună sinistră.”

E o minciună aceea căreia i se atașează oamenii, o minciună sinistră, dar, ei tot prin credință aderă la minciună. Deci și unii și alții cred. Cei ce cred un adevăr, cred un adevăr; cei ce cred o minciună, cred o minciună. Nu-i așa atunci că fiecare trăiește prin credință? Nu-i așa că fiecare crede? Nu-i așa deci că și ateii cred?

A doua credință de care vreau să mă ocup este credința dracilor.

Apostolul Iacov ne spune în capitolul 2, versetul 19 al epistolei sale: „[... ] și dracii cred [... ] și se înfioară.”

Iacov își amintea cum L-a văzut o dată pe Domnul Isus, de care se apropiau niște draci. Și cum se apropiau, dracii au început să strige: „Te știm cine ești! Ai venit să ne chinuiești?” și se înfiorau când Îl vedeau.

Dracii cred și se înfioară. Cineva a spus că ei, dracii, au mers mult mai departe cu credința decât oamenii. Sunt și oameni care cred în Dumnezeu, dar nu se înfioară. Da, sunt oameni care zic: „Eu cred în Dumnezeu!” dar Îl înjură! „Eu cred în Dumnezeu”, zic ei și Îl blestemă și fac toate relele, ba mai și zic: „Ce? Nu credem noi în Dumnezeu? Ce? Suntem păgâni? !” Mai rău ca dracii, că dracii tremură, dar aceștia nu.

A treia credință despre care vreau să vă vorbesc, este credința profeților falși.

Există, dragii mei, și posibilitatea ca tu să crezi că te-ai cuplat cu Duhul lui Dumnezeu, că ai primit Duhul lui Dumnezeu și tu să capeți daruri de a face profeții, de a face minuni și toate să nu fie de la Domnul Isus. Nu eu o spun; o spune Domnul Isus: „Vor veni și vor zice: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? » Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de Mine, voi toți cei ce lucrați fărădelege! »”

Diavolul se preface în înger de lumină, cum am mai spus. El vine la unii și le dă anumite trăiri spirituale, le dă anumite puteri magice. Și oamenii cred că fac toate minunile acelea prin Duhul și când colo, ei prorocesc și fac minuni fiind stăpâniți de alte forțe spirituale. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că toți cei care au darul de a proroci sunt înșelați în felul acesta; nu toți cei care au darul minunilor sunt amăgiți în felul acesta. Există însă primejdia aceasta.

Când intri în lumea spiritelor, intri într-un domeniu și calci pe un tărâm foarte primejdios. Când vrei să te deschizi lumii spirituale, se pune problema aceasta: Cu cine te unești? De aceea, ai grijă de cine te apuci!

Doi oameni pluteau cu o barcă pe un râu. La un moment dat, de pe mal li s-au făcut semne să fie atenți că se apropie de o cascadă. Când și-au dat ei seama era prea târziu; i-a prins deja curentul. Au început să strige disperați după ajutor. Cineva de pe mal le-a aruncat o frânghie. În același timp, lângă barcă a apărut, cine știe de unde, un buștean. Unul s-a apucat strâns de frânghie, celălalt, zăpăcit de groază, pierdut de teamă, s-a aruncat și s-a apucat de buștean. Cel care s-a prins de frânghie a fost scos, a fost tras de oameni la mal; cel care s-a apucat de buștean s-a dus cu tot cu el în hău.

Tu de ce te apuci? De cine te apuci? Îi poți întinde mâna unuia care merge cu tine în prăpastie sau te poți lega de Cel care are frânghia în mână și care te poate duce sus.

O altă ilustrație te va face să înțelegi și mai bine lumea aceasta spirituală.

Știți cum suntem noi? Ca un aparat de radio. Deschid aparatul și încep să umblu pe unde: pe unde medii, pe scurte, pe lungi. La fiecare milimetru de pe scală, un alt post de radio cheamă, un alt post vrea să-ți influențeze gândirea, un alt post vrea să-ți împărtășească ideile lui. La fiecare mișcare pe scală, un alt post te cheamă, un alt post pare a-ți spune: „Ascultă-mă pe mine!”

Problema e: la care post te racordezi? Pe care lungime de unde te oprești? Care voce o asculți? Spiritul tău e ca un aparat de radio cu o scală ca a acestuia. Și tu te întrebi: „La ce lungime de undă să mă opresc? Cărei lumi să mă deschid?”

Fondul problemei deci este acesta: unde mă fixez, unde mă ancorez, cu cine mă unesc, cu cine să mă acordez. Și pentru aceasta, trebuie să citim câteva texte, pentru că aici începe adevărata credință.

Aici, aș vrea să fii foarte atent, fiindcă acum mă voi ocupa de adevărata credință, credința care mântuie.

Ceea ce vreau să spun, înainte de toate, e că această credință care mântuie trebuie să fie credința care mă cuplează la adevărata sursă. Aceea e adevărata credință care m-a cuplat acolo unde trebuie să fiu cuplat.

La întrebarea care se naște din afirmația de mai sus, și anume: „Cu cine trebuie să intru în legătură?” există un singur răspuns corect: „Cu Isus Cristos”.

„Eu sunt Ușa”, spune Domnul Isus. „Cine vine la Dumnezeu, trebuie să intre prin Mine” (cf. Ioan 10:9). Și tot El e Cel care zice: „Eu sunt calea. Cine merge la Dumnezeu, trebuie să meargă prin Mine” (cf. Ioan 14:6).

Pentru că e atât de extraordinar de important lucrul acesta și pentru că nu pot să-l accentuez suficient, trebuie să citim câteva texte care să ne dea o lumină clară în problema aceasta.

În 1 Ioan 5:1 citim: „Oricine crede că Isus este Cristosul, este născut din Dumnezeu.” Credința aceasta are de a face deci cu Isus, fiul lui Dumnezeu.

În versetele 11 și 12 ale aceluiași capitol găsim scris: „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața.”

Să întoarcem filele Bibliei la Evanghelia lui Ioan 3:36 unde este scris astfel: „Cine crede în Fiul, are viață veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” În capitolul 6 al aceleiași Evanghelii, în versetul 28, niște oameni îl întreabă pe Domnul Isus: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” La care, Isus le răspunde: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El!”

Ce să facem? „Lucrarea care v-o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.”

Deci primul lucru: fii atent cu cine te unești, bagă de seamă de cine te prinzi.

E atât de important lucrul acesta, încât Domnul Isus ți-a atras atenția ca, de fiecare dată când te rogi, să te rogi în Numele Lui. „Tată al cerului și al pământului, Dumnezeul veșniciilor... ” Și ca să nu fie nici o înșelare, nici o confuzie, apostolul Pavel adaugă în epistolele sale: „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (în Romani 15:6, precum și în multe alte locuri). Deci cu „Acesta” vreau să stau de vorbă, cu Tatăl Domnului Isus Cristos.

Când mă rog, eu trebuie să știu exact cui îi adresez rugăciunea. „Eu vin înaintea Ta în Numele lui Isus Cristos, pe baza autorității lui Isus Cristos”. Eu trebuie să fiu clar cu cine stau de vorbă. Nu dialoghez cu oricine. Îl vreau pe Isus, Fiul lui Dumnezeu și vreau, ca prin El, să mă apropii de Dumnezeu. Precis, clar, limpede, fără echivoc.

Aici nu e jucărie; vreau să fiu înțeles. Aici poți să realizezi o legătură greșită, să te cuplezi cu altul. De aceea, să fii foarte precis, foarte exact cu cine vrei să stai de vorbă.

Deci primul element al credinței adevărate, al credinței mântuitoare, este acesta: să crezi în Isus Cristos, să ai de-a face numai cu Isus, Fiul lui Dumnezeu, să nu te intereseze altcineva, oricine ar fi, să nu ceri pe altcineva, ci numai și numai pe Isus Cristos.

În privința aceasta, aș vrea să vă atrag atenția că nicăieri în Noul Testament nu ni se spune să ne rugăm Duhului Sfânt. Nu ni se spune să ne preocupăm de Duhul Sfânt. Ni se cere să-L iubim pe Isus, să credem în Isus, să „dialogăm” cu Isus, să trăiască Isus în noi și, la rândul Lui, Isus pune în noi Duhul lui Isus și Duhul lui Isus ne învață lucrările lui Isus și Duhul lui Isus ne va proslăvi. Contactul adevărat este cu Isus și Duhul adevărat este Duhul care mă face să mă îndrăgostesc de Isus, să-L iubesc pe Isus, să-L doresc, să-L caut, să-L ador, să viețuiesc cu Isus. Isus e centrul; religia creștină e o religie cristocentrică.

Al doilea element al credinței adevărate, mântuitoare, este primirea.

În Ioan 1:11-12 ni se spune, pe lângă altele, și aceea că a crede înseamnă a primi. Acolo, vorbindu-se despre Domnul Isus, se spune așa: „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”

„A crede” înseamnă „a primi”; „a crede” înseamnă „a-ți însuși”.

Vă voi da o ilustrație, pentru ca în felul acesta se și înțelege mai bine și se reține mai ușor.

Imaginați-vă un băiat chipeș, frumușel, pe care îl întrebi despre o fată:

– Ce părere ai de fata aceea? Îți place? O iubești? O iubești tare?

– O iubesc, îmi place!

– Și ce crezi? Ea te iubește?

– Sunt sigur că mă iubește.

– Ce părere ai, ți-ar fi bună de soție?

– O, ideală!

– Dar ai vorbit vreodată cu ea? Ai cerut-o în căsătorie?

– A! ... Încă n-am făcut cunoștință cu ea.

Poate zâmbiți, poate și râdeți! De fapt, așa e. Adevărata dragoste și adevărata convingere e atunci când se duce repede și o cere în căsătorie, nu? De altfel, tu râzi de tine. Că și tu zici că e minunat Dumnezeu, e încântător Cristos, că ar fi grozav să fii cu Dumnezeu, că e liniștitor și deosebit de plăcut să trăiești, să viețuiești cu Cristos, dar... încă nu-L cunoști! Așa-i că de tine ai râs?

Ce părere aveți? Băiatul acela a zis că e sigur că fata îl iubește. Deci nici o îndoială. Credință totală. Aceasta e credință? Ce fel de credință? Falsă!

Adevărata credință e aceea care te cunună. A-L primi pe Isus în viața ta înseamnă a zice: „Iată, eu îmi deschid ființa. Vino, Isuse, Te primesc în toate cămările ființei mele, în toate compartimentele minții, sentimentelor, aspirațiilor, visurilor mele. Te întronez în ființa mea. Vino și pătrunde în nervii mei, în mușchi, în sânge. Vino și fii Domn peste tot!” Aceasta e credința!

Biblia ni-L prezintă pe Domnul Isus ca un Mire cu care ne cununăm, cu care să ne unim în așa fel încât El să zică: „Eu în voi, voi în Mine”. Îmbrăcați în El și ascunși în El și El în noi, încât să putem spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine.”

Adevărata credință este aceasta care unește, care asimilează, care se deschide lui Isus Cristos.

În sensul acesta, e foarte important să vă mai dau o definiție a credinței.

A fost undeva o mare ședință teologică, în cadrul căreia preocuparea esențială a fost să se dea o definiție precisă, practică credinței. Și s-au chinuit câteva zile marii teologi de-acolo, dar n-au reușit să găsească ceva care să corespundă întru totul. La un moment dat, șeful conferinței a spus: „Ce ar fi să chemăm pe sora cutare – probabil o îngrijitoare sau ce-o fi fost, dar foarte bună credincioasă – să ne spună ce e pentru ea credința?” Și au chemat-o acolo, în mijlocul teologilor.

– Soră, ce zici dumneata că e credința?

– Eu? Eu zic că așa e credința: să-L iei pe Dumnezeu pe cuvânt!

Și au stat oamenii aceia și s-au gândit: „Mai bună definiție ca aceasta nu există!”

„Să-L iei pe Dumnezeu pe cuvânt!” Dumnezeu ți-a făcut cunoscute niște lucruri și cel mai important lucru e că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Și tu raționezi: „M-a iubit Dumnezeu și L-a dat pe Fiul Său ca eu să am viață veșnică. Deci crezând în El, eu nu mai pier. Crezând în El, eu am viață veșnică. Eu cred! Eu Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt. Din moment ce Dumnezeu mi-a spus că a făcut totul pentru mine, că Domnul Isus a spălat păcatele mele, că Domnul Isus e Mântuitorul meu, eu Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt și Îl primesc pe Domnul Isus ca Mântuitor, ca Domn al vieții mele”.

A crede înseamnă a zice: „Te iau pe cuvânt, Doamne și trăiesc pe baza Cuvântului Tău!”

Al treilea element fundamental al credinței care mântuie este credința care rezultă într-o viață nouă.

Iacov spune așa: „Arată-mi credința ta din faptele tale.” Cum vine aceasta?

Iată un exemplu: În momentul în care un băiat dezordonat s-a îndrăgostit de o fată pedantă, îngrijită, ordonată, băiatul acela devine de nerecunoscut; din momentul acela, numai că îl vezi că e ca „scos din cutie”, cum se zice, pus la punct, cu o ținută cu totul schimbată. De ce? Pentru că iubește. Și așa schimbat fiind, el se poate duce la fata aceea s-o ceară în căsătorie, să întemeieze un cămin, care va avea ca prim rezultat un om ordonat, un om schimbat.

Orice cununie din dragoste implică și această transformare. Când eu Îl primesc în ființa mea pe Fiul lui Dumnezeu din dragoste pentru tot ce a făcut El pentru mine, pasiunea mea – singura mea pasiune de aici înainte – e să-I fac plăcere, să-I fac bucurie, să trăiesc cum îi place Lui. Prezența Lui în mine aduce această transformare radicală. Și viața nouă pe care o trăiesc, n-o trăiesc din silă, din obligație, ci din bucuria dragostei, din bucuria iubirii. De aici înainte, mă pasionează să fac voia Lui, mă preocupă vrerea Lui și de aceea Îl întreb mereu: „Cum mă vrei, iubitule? Cum vrei să fie viața mea? Unde vrei să mă duci? Știu: nu-Ți place minciuna, iubitule; n-am să-mi mai pângăresc buzele. Nu-Ți place ura, iubitule; o alung din viața mea!” De ce? Pentru că El e iubitul, pentru că El e Mirele, pentru că El e Domnul. De aceea, toate devin noi, plăcute, luminoase, fermecătoare. De aceea, Lui mă predau pentru totdeauna, totalmente și irevocabil!

Cineva a spus că atunci când un om se pocăiește, asta trebuie s-o știe și pisicile lui și câinii lui; toate trebuie să știe, să simtă că s-a pocăit stăpânul. Aceasta nu este o exagerare. Toată lumea trebuie să constate un vocabular nou, o atitudine nouă, gesturi noi; toți cei ce-l înconjoară trebuie să vadă o ținută de fiu al lui Dumnezeu în el. Acum el e copilul lui Dumnezeu, el e cu Isus în ființa lui. Oamenii dimprejur trebuie să simtă că te-ai schimbat, că te-ai transformat așa.

Credința adevărată este credința care îți dă pasiunea și puterea de a trăi o viață nouă, credința care te face să gândești așa cum gândește El. Toată ființa ta trebuie să fie schimbată; întregul tău comportament trebuie să fie altul. Aceasta este adevărata credință.

Repet cele trei elemente esențiale: credința care te cuplează cu Isus și cu nimeni altul, credința care te face să-L primești pe Isus în viața ta, credința care te revoluționează, care te transformă într-un alt om, încât să se vadă din felul tău de viață credința ta. Aceasta este adevărata credință mântuitoare.

Și aici, câteva cuvinte prin care vreau să vă arăt două piedici majore în calea credinței. Domnul Isus ni le spune pe amândouă.

Primul obstacol ne este descris în Ioan 3:20: „Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele.” Iar în versetul 19 al aceluiași capitol ni se arată: „Judecata aceasta stă în faptul că, o dată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele.”

A venit Isus. Și El e Lumina și când vine El în ființa ta, face ca toate faptele tale rele să le vezi în lumina aceasta. Asta înseamnă că toate trebuie să dispară și că El le topește pe toate. De aceea, cei mai mulți oameni care știu asta fug de Isus; nu vin la lumină ca să nu li se vădească faptele, să nu li se descopere urâțenia și să nu li se spele hidoșenia. Ei nu vor să li se spele ființa.

Nu am o ilustrare mai bună pentru ceea ce vreau să vă spun decât să vă relatez că acum vreo opt ani am fost invitat să țin o prelegere la Universitatea din Cantebury, în Anglia. Seara, în vreme ce mă aflam în camera de oaspeți, a venit o studentă credincioasă împreună cu doi studenți necredincioși, care au vrut să stea de vorbă cu mine. Am conversat cu ei până la ora unu după miezul nopții și le-am vorbit despre Dumnezeu, despre Domnul Isus Cristos și despre o serie întreagă de alte probleme legate de viața de credință. Rând pe rând, unul după altul, le-am „demolat” argumentele și le-am arătat ce înseamnă lucrarea Domnului Isus în viața omului. După ce și-au epuizat toate munițiile cu care veniseră, unul dintre ei mi-a zis:

– Se poate să ai dreptate, domnule, dar eu nu pot să cred.

– Domnule – i-am răspuns – nu-i adevărat! Nu-i adevărat că nu poți. Adevărul e că dumneata nu vrei să crezi!

– Cum asta?

– Stai să-ți explic. Dumneata zici că ești revoluționar și că ai vrea să revoluționezi toată lumea. Dumneata mai știi că Domnul Isus e cel mai mare revoluționar și știi că dacă vine El, El vine să revoluționeze. Și știi că în ce te privește, El va începe revoluția cu dumneata, că El va începe prin a te face un alt om, că în locul patimilor și al urii El aduce dragostea, bunătatea și facerea de bine, pe care dumneata le urăști. Dumneata știi ce ar face Isus în inima dumitale. În adânc, dumneata zici să nu vină Isus în inima dumitale. Dar ți-e rușine să spui așa. Și atunci mintea raționează și spune: „Nu pot!” în vreme ce adevărul e acesta: „Nu vreau! Nu vreau să mă schimb!”

A doua zi dimineața, la dejun, studenta, sora noastră, a venit la mine și mi-a spus: „Aseară, mergând pe coridor, colegul acela s-a întors către mine și mi-a spus: «Știi ce? Omul acesta are dreptate. Eu nu vreau să cred! »” Cel puțin omul acela a fost sincer.

Prima piedică deci e aceasta că nu vrei să fii schimbat și de aceea nu crezi în Isus, pentru că nu vrei să-L lași să-ți schimbe ființa.

A doua piedică din calea credinței adevărate ne-o arată tot Domnul Isus în Ioan 5:44: „Cum puteți crede voi, care umblați după slava pe care v-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la singurul Dumnezeu”.

Voi nu puteți să credeți pentru că țineți la lauda oamenilor. Și Ioan explică mai clar lucrul acesta în capitolul 12, vorbind în versetele 42 și 43 așa: „Chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.”

„Cum puteți crede voi când vouă vă e frică de oameni?” vrea să spună Isus. „De asta nu puteți crede!”

Și situația din vremea Domnului Isus nu s-a schimbat. Nu ziceți și voi astăzi: „Ce o să zică cutare? Ce o să-mi facă cutare?” Pe voi nu vă interesează să vă laude Dumnezeu; vă interesează mai mult să vă laude oamenii un an, doi, decât să vă laude Dumnezeu o veșnicie. De asta nu puteți crede!

Deci problema credinței în Dumnezeu nu este o problemă de intelect; e o problemă de morală la urma urmei; nu vrei să-ți schimbi viața urâtă și nu vrei să râdă oamenii de tine. Că oamenii vor râde, asta da, e sigur: „Măi, tu, în secolul al XX-lea, tu să crezi?”

În final, vreau să vă spun ceva ce e deosebit de important la subiectul „credință”. Care e deosebirea între noi și atei? Și ateii trăiesc prin credință; care e însă deosebirea între noi și ei? Vă spun aceasta printr-o ilustrație.

Un copil de vreo cinci-șase anișori se joacă prin curtea casei. Și, pentru prima oară în viață, găsește deschisă o ușă acolo, la temelia casei lor. Este ușa pivniței, o pivniță adâncă. Băiatul se duce acolo, vede că e întunecime și, speriat, se dă un pas înapoi. Dar a auzit el ceva. O mișcare acolo, în pivniță.

– Cine e acolo?

– Eu, tăticul.

– Tu ești acolo?

– Da, eu sunt. Nu vrei să vii și tu? Eu sunt aici; aruncă-te și eu te prind.

– Vai de mine! Cum să mă arunc? Nu văd nimic!

– Nu vezi tu, dar eu te văd. Hai, aruncă-te!

Copilul, crezând vocea tatălui său, se aruncă. O clipă e gol; în clipa următoare însă este în brațele tatălui. Acum el știe!

Acesta este „saltul” credinței. După ce ai făcut saltul, ai ajuns în brațele lui Dumnezeu. Acum tu știi, pentru că ești în brațele Lui. Și Domnul Isus, tot în Evanghelia după Ioan, zice așa: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui – voia lui Dumnezeu – va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” „Dacă vrea cineva să facă ce vă spun Eu, va ajunge să cunoască că aceasta e de la Dumnezeu.”

Cum adică? Simplu. Din moment ce L-am primit în viața mea, în clipa în care am sărit în brațele Lui, El m-a primit, m-a schimbat, mi-a adus prezența Lui în viață. De atunci, dialogăm, de atunci, am experiențe cu El. Eu știu. Eu acum am confirmarea lăuntrică. Este – revin – ceea ce spune apostolul Pavel: „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16).

Noi avem o mărturie lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu care ne schimbă, care ne călăuzește, care ne transformă, care ne împuternicește. Noi trăim tot prin credință, dar aceasta este o credință confirmată, o credință probată, o credință asigurată.

Fie ca Dumnezeu să-ți lumineze și ție mintea și să faci saltul, să vrei și tu să ajungi să cunoști și să ai bucuria mântuirii împreună cu confirmarea Duhului Sfânt că ești copilul lui Dumnezeu. Amin.

A crede înseamnă a-L lua pe Dumnezeu pe cuvânt. Nu merită Dumnezeu să-L iei pe cuvânt?

În momentele acestea ai ocazia să faci acel „salt” al credinței, să te arunci în brațele lui Dumnezeu, să-L pui pe Dumnezeu la „probă”. „Puneți-Mă la încercare – zice Dumnezeu – și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare!” (Maleahi 3:10).

Pentru că aceasta e o ocazie extraordinară, pentru că aceasta e o problemă care hotărăște veșnicia ta – cu Dumnezeu în slavă, în glorie sau veșnicia ta în abisul pierzării – pentru că e un lucru simplu acesta și pentru că nu ne jucăm cu asemenea clipe, vino acum și roagă-te împreună cu mine:

Doamne, Dumnezeule, am înțeles acum că așa ai structurat Tu Universul acesta, încât, într-un fel sau altul, noi trăim prin credință, că toți trăim prin credință! Credem ori adevărul Tău, ori minciuna Diavolului.

Tu ne-ai oferit șansa să vii în ființa noastră și să confirmi Tu că acolo unde Ți se deschide, Tu intri, Tu revoluționezi, Tu schimbi, Tu mântuiești!

Și acum, Doamne, acum când Duhul Tău lucrează, fă-L, Doamne, să lucreze cu toată puterea! Să Se apropie cald, convingător, căci El este Acela care dă convingerea. Fă-L să lumineze, fă-L să rupă toate zăgazurile întunericului din inima mea, să frângă orice piedică din calea credinței!

Doamne, Dumnezeule, Te rog acum pentru cei care stau la margine de abis, la margine de genune; fă-i să le fie clară perspectiva pe care le-o deschizi Tu: o veșnicie cu Tine în slavă.

Fă, o, Doamne, ca în clipele acestea, cerul să biruie; fă ca Domnul Isus să vadă rodul muncii sufletului Său și să Se bucure de hotărârea pe care o ia în aceste momente sufletul care se deschide pentru Tine!

Îți mulțumim, Dumnezeul nostru, în numele Domnului Isus Cristos, Fiul Tău, pentru tot ce faci în viața și pentru fericirea celor care de aici înainte vor să fie și să rămână copiii Tăi. Amin.