El face orice lucru frumos la vremea lui;
A pus în noi chiar gândul veșniciei,
Măcar că nu pricepem lucrarea Domnului;
Cuprinsă-n ea e taina măreției.

Căci toate au o vreme sub soare, și un timp,
Și Dumnezeu le-a măsurat durata;
Ce-a fost va mai fi iarăși la anumit răstimp,
Când ceasul își întoarce iarăși roata.

E-o vreme când ne naștem, și-o vreme când murim,
Uciderii-i urmează vindecarea,
Sădim, dar vine vremea când smuls e ce sădim,
După zidire, vine dărâmarea.

Bocitul și-are vremea dând plânsului ecou,
Dar vine iarăși râsul și jucatul,
De aruncăm cu pietre, le adunăm din nou,
După absență, scump e-îmbrățișatul.

Căutăm cu stăruință, dar pierdem ce găsim,
Și lepădăm ce am păstrat odată,
E-un timp pentru tăcere, un timp când iar vorbim,
Și partea ruptă iarăși e-îmbinată.

E-o vreme de iubire, și-o vreme când urâm,
E-o vreme de război, și-apoi de pace,
Cu balansoarul vieții urcăm și coborâm,
Dar nu-nțelegem tot ce Domnul face.

De planul care veșnic rămâne neschimbat,
Lui Dumnezeu nu-i cere nimeni seamă,
Scăzut nimic nu este, și nici adăugat,
El face-așa ca lumea să se teamă.

Din toată-învățătura, esența o desprind:
Cât pribegim prin lumea cea sihastră,
De Domnul să ne temem, Cuvântu-I împlinind,
Aceasta este datoria noastră.