Nu-i mai mare mângâiere, decât dragostea de sus,
Cel ce poate s-o ofere, e doar unul... e Isus,
El o dă la orișicine, își dorește-a o avea,
Acea dragoste ce poate, legături a dezlega.

Este ea mângâietoare, acea dragoste divină,
Ea în inimi ce-s rănite, se coboară și alină,
Nu-i vre-o dată-n nepăsare, e aprinsă ea mereu,
Căci ea nu e omenească, este ea din Dumnezeu.

Azi prin Duhul sfânt coboară, cu a ei doar calzi fiori,
Ce aduc înviorare, vremuri pline de valori,
Sunt acele vremuri care, pline sunt doar de iubire,
Chiar și lacrimi ea aduce, însă doar de fericire.

Nu-i mai mare alinare, cum e mila Celui sfânt,
Nu-i găsită ea niciunde, în vre-un loc pe-aceast pământ,
Este plină pentru mine ea mereu de bunătate,
Este mila Celui veșnic, cei mereu de mine-aproape.

Nu-i nici cea părtinitoare, este ea din Dumnezeu,
În aceste vremuri grele, parte am de ea și eu,
Din al zorilor splendoare, eu o văd asupra mea,
S-ajung în apus de soare, fără ea... nu aș putea.

Să fac azi vre-un pas spre culme, când urcușul este greu,
N-aș putea fără de mila, veșnicului Dumnezeu,
Căci de mână El mă prinde, ca pe drum sa nu cobor,
Și când nu mai am putere, îmi dă apă din izvor.

Vre-o putere ce-i mai mare, ca a Domnului Isus,
Nu am întâlnit pe cale, doar cu ea duc ce-am de dus,
Când slăbănogesc genunchii, eu spre ceruri doar privesc,
Îmi dă din a Lui putere, ca să pot să-ngenunchez.

Este Domnu-atât de mare, altul nu-i jos pe pământ,
El e singurul și-n locul, care este cerul sfânt,
Măreția Lui mă face, să-l iubesc eu zi de zi,
Este bucuria vieții, fără El nu pot trăi.
Amin(diana)