Când se lasă-n cale seara, cu răcoarea ei mereu,
Nu te-ngrijora creștine, e cu tine Dumnezeu,
Chiar de noaptea e mai lungă, va sfârși c-un răsărit,
Ce apus n-are vre-o dată, căci va fi un infinit.

De-ți sunt zilele ploioase, nu privi la-ntinșii nori,
Care au doar o dorință, să te facă să cobori,
După ei să-ți fie-ntrun-a ta privire pe pământ,
După nori este salvarea, cea adusă de-un cuvânt.

De se lasă numai ceața, care vrea a te orbi,
Strigă-ndată către Domnul, El lumina ta va fi,
Vei răzbate-ntotdeauna, căci este pătrunzătoare,
E lumina ce în lupte, e mereu biruitoare.

Pasul sa nu-ți șovăiască, fii mereu hotărâtor,
Ca și porumbelul care, nu se-oprește el din zbor,
Să-l grăbești pe-a ta cărare, ca în urmă să nu fii,
Să iubești nu jumătate, ci ca-n dragostea dintâi.

Să iubești cum niciodată, tu pe nimeni n-ai iubit,
Pe-a ta soră, pe-al tău frate, pe Acel ce te-a-ntocmit,
Slobod ești în hotărâre, să nu te pripești în ea,
Doar iubește... și din ceruri, izbăvire îți va da.

O nadejde-adevărată, ea mereu te va-ntări,
Fii mereu plin de nădejde, orice tu vei întâlni,
Să te-ncrezi mereu în Domnul, doar El poate să îți dea,
Pace multă, bucurie, și putere de-a lupta.
Amin(diana)