A DOUA VENIRE A LUI ISUS CRISTOS

Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc ca să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.

Ioan 14:1-3

Aici vom încheia ciclul de predici despre Isus Mântuitorul, despre chemarea Lui și despre slava pe care ne-o oferă. Și vom face această încheiere în cel mai minunat mod în care am putea-o face: proclamând a doua Lui venire.

El, Cristos, va mai veni o dată aici pe pământ, El strălucitorul, El slăvitul! Când va veni însă, va veni ca Stăpân peste ale Lui, ca Judecător în ale Sale, ca Rege în ale Sale. Nu va mai veni să te cheme blând și îndelung răbdător, ci va veni să-ți aducă pedeapsa, dacă nu L-ai ascultat.

Vom proclama, așadar, venirea Lui pe norii cerului. Dar suntem noi gata pentru aceasta? E o ultimă chemare acum, o ultimă invitație la împăcarea cu Dumnezeu prin Isus Cel crucificat.

În vederea acestui act, veniți să ne pregătim inimile, ascultând cum ne cheamă Domnul Isus, El slăvitul, El Mântuitorul. Așa cum stai, ascultă vocea Domnului Isus Cristos. Tu, tânăr, bătrân, femeie sau bărbat, tu care ești în floarea vârstei, ca și cei peste umerii cărora a trecut povara anilor, să nu auzi nimic altceva decât vocea Domnului Isus Cristos.

Acum, Isus Cristos, Mântuitorul, Isus Cristos, Răscumpărătorul, stă în fața ta; acum El stă în calea ta cu o ofertă și cu o întrebare. În necuprinsa-I bunătate și în nemărginita-I dragoste, El ți se adresează. Ascultă-L!

Când vrei să vii? Când vrei să-ntorci?

Când vrei să vii la Dumnezeu?

Când vrei să-ntorci din calea rea?

De ce tot vrei să amâni mereu?

O, vino! O, vino!

Întoarce să scapi de la pierzare;

Nu amâna, nu amâna;

E poate ultima chemare!

Mai este loc, mai este har;

O, vino acum la Dumnezeu!

Căci s-ar putea să plângi amar,

Dacă și azi amâni mereu!

Acum Tată, sufletele noastre Îți mulțumesc pentru că ne-ai arătat tot planul Tău de mântuire, începând de la apariția răului în lume, descoperindu-ne modalitatea în care ai răspuns Tu cu dragoste și cu jertfa Fiului Tău. Ne-ai dus la cruce, unde orice păcat poate fi curățat. Ne-ai deschis cerurile ca să ne arăți slava pe care ne-ai pregătit-o înainte de veci și locul unde e destinul nostru în planul Tău. Ne-ai învățat Tată, ce-i pocăința; ne-ai învățat ce-i credința și ne-ai chemat să ne întoarcem. Ne-ai șoptit să credem, ne-ai îndemnat să ne căim, să ne pocăim. Ne-ai spus în ce școală minunată vrei Tu să ne crești; ne-ai arătat ce planuri minunate ai Tu cu noi, ce lucrări extraordinare ai de făcut cu noi. Pe toate ni le-ai spus.

Acum, Doamne, stăm în prag de lume nouă. Acum, vremea e pe sfârșite; acum cosmosul acesta s-a învechit, că-l păstrezi pentru foc.

În lumea aceasta care crede că Ți-ai uitat promisiunea, răsună încă o dată: „El vine iar! El vine iar!” Da, El vine iar pe norii cerului să realizeze partea finală a planului măreț, cosmic, de înălțare în slavă a fiilor lui Dumnezeu, de reabilitare a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Noi stăm în umbra norilor pe care va veni Fiul omului. Fă-ne, Doamne, măcar pentru o clipă să vedem gloria acelor clipe și pregătește-ne pentru măreția, pentru slava acelor momente. Fă-ne, Doamne, să fim printre aceia care Îl salută cu bucurie pe gloriosul Tău Fiu; să nu rămânem printre aceia care, îngroziți, înspăimântați, vor spune stâncilor să-i ascundă.

Doamne, în clipele acestea, pregătește-ne Tu! Duhul Tău să lucreze, căci acum sunt clipe hotărâtoare pentru mulți; e final de ev, e sfârșit de epocă, e apus de lume.

Îți mulțumim, Doamne, pentru planul Tău măreț. Îți mulțumim că Evanghelia Ta e puterea care mântuie, că Duhul Tău e la lucru și că Tu Îți pregătești mireasa.

Slavă Ție pentru toate! Amin.

... Isus a intrat în casa lui Zacheu, unde a rostit aceste cuvinte: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:9-10). Și pe când norodul asculta aceste cuvinte, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, iar poporul credea că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate atunci, îndată.

Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o țară îndepărtată, ca să-și ia o împărăție și apoi să se întoarcă” (Luca 19:12).

Cum o fi aceasta? „Un om de neam mare s-a dus într-o țară îndepărtată, într-o altă țară, să-și ia o împărăție și apoi să se întoarcă.” Are vreun sens?

La prima vedere, pentru noi, povestea e prea încurcată. La Ierihon însă nu. La Ierihon, povestea nu era o „poveste”; la Ierihon, istoria pe care o spunea Isus era arhicunoscută. Pe un deal, în apropiere de Ierihon, era palatul lui Arhelau. Și toată lumea a înțeles că Domnul Isus vorbește despre Arhelau.

Când a murit Irod cel Mare, Arhelau, fiul lui Irod, a vrut să ajungă el la domnie. Țara însă era sub Roma; la Roma se numeau regii pentru Palestina. Arhelau și-a strâns atunci averile, și-a adunat câțiva prieteni și le-a zis: Ia tu atât, ia tu atât, ia tu atât. Păstrați-mi averile. Eu mă duc la Roma să câștig țara aceasta și mă voi întoarce rege. Și a plecat la Roma. Arhelau era un om dur. Și evreii când au auzit că Arhelau s-a dus la Roma să ceară regatul, au alcătuit o delegație, au trimis soli la Roma, să-i spună împăratului: „Nu-l vrem pe omul acesta rege peste noi! Să nu ni-l pui rege!”

Acum, recunoașteți întâmplarea? Nu e o pildă imaginară; e o bucățică de istorie de acolo de la Ierihon. Și Arhelau a stat câțiva ani la Roma: aranjamente de culise, sfori trase. Delegația evreilor lucra pe de altă parte, pe alte căi, dar tot aceleași manevre, aceleași mașinații. În cele din urmă, Arhelau a câștigat împărăția. Arhelau a devenit guvernator peste partea aceea a Palestinei.

De cum a sosit, i-a chemat pe prietenii săi: „Vă rog să veniți să-mi spuneți ce ați făcut cu bunurile mele.” I-a chemat, de asemenea, și pe delegați, și pe cei ce i-au trimis cu solia la Roma, să spună împăratului: „Nu-l vrem pe omul acesta peste noi!” Pe toți i-a chemat. „Tăiați-i aici înaintea mea!”

Erau acolo unii care credeau că Domnul Isus atunci Își va instala Împărăția pe pământ. Și Domnul Isus le-a spus: „Nu-i așa; nu acum! Ca și Arhelau al vostru, Mă duc să capăt o Împărăție și apoi mă voi întoarce!” Și le-a mai zis: „Unora le dau bunurile Mele! Știu că sunt și din aceia care urlă: «Nu-L vrem! » Voi veni însă să închei socotelile, ca și Arhelau al vostru odată.” Și, după ce le-a spus acestea, a urcat la Ierusalim.

Peste numai vreo cinci zile de la urcarea la Ierusalim, în Joia Mare, în ultima seară petrecută cu ucenicii, le-a spus – fără pilde acum – cuvintele din Ioan 14: „Să nu vi se tulbure inimile când plec. Aveți credință în Dumnezeu și încredeți-vă în Mine. Eu plec, dar plec acolo sus să vă pregătesc locul acolo. Să știți: în casa Tatălui Meu sunt enorm de multe locuri. Vedeți? Eu sunt sincer cu voi, sunt cinstit față de voi, dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus de la început: «Nu-i loc acolo! » Dar Eu mă duc să vă pregătesc locul.” Și ce le mai spune Domnul Isus? „După ce Mă voi duce și voi pregăti locul, Mă voi întoarce!”

Cea mai frumoasă, cea mai măreață, cea mai glorioasă promisiune a Domnului Isus Cristos: „Mă voi întoarce!”

După anul 1941, japonezii au pornit atacul împotriva flotei americane în Pacific. După ce au pornit cu teribila lor mașină de război, au cucerit treptat-treptat Filipinele, până la ultima insulă pe care era ultimul bastion american. Toată flota americană a trebuit să plece, să se retragă în Australia. Pe ultima insulă mai rămăsese o bază americană de submarine. Pe țărm, lumea înspăimântată, îngrozită de colos – de japonezii care veneau peste ea. Și, rând pe rând, submarinele americane se scufundau. Pe ultimul submarin se afla ca amiral generalul McArthur. Stătea la bordul submarinului și, făcându-le semn cu mâna celor de pe țărm, le-a strigat: „Mă voi întoarce!” Apoi s-a scufundat în apele oceanului. Ani de zile, insularii se uitau la valurile care-i înghițiseră pe oamenii aceia. Și, ca prin vis, auzeau cuvintele din urmă ale amiralului: „Mă voi întoarce!” Și, după patru ani, oamenii aceia s-au întors ieșind dintr-o dată din mare, biruitori, eliberatori.

E atât de palidă, dar e o imagine, o ilustrare. Imaginea superbă, divină este aceea a lui Cristos Isus slăvit, înviat, care urcă pe nori, imaginea celor doi îngeri care apar acolo: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același chip cum L-ați văzut mergând la cer.” „Se va întoarce”, zic ei. „Va veni iarăși!”

Dacă un om s-a ținut de cuvânt și s-a întors cum a plecat, din apele mării, oare Fiul lui Dumnezeu nu Se va ține de cuvânt? Nu se va întoarce El la fel de glorios pe norii cerului? Slabe sunt mințile noastre și bruma noastră de credință e atât de slabă!

În urmă cu câțiva ani, la o universitate – parcă la Harvard – un profesor a convocat tot corpul didactic într-o sală. Acolo, el a luat o minge mare de fier (au constatat toți cât era de grea) și după aceea, le-a spus: „Vă voi face o exhibiție!” Și a luat mingea de fier și a ținut-o o vreme în palme. Apoi, și-a luat mâinile de sub minge. Și mingea a rămas suspendată în aer. Apoi le-a zis celorlalți: „Fiți atenți; mingea coboară și urcă; iar coboară și iar urcă.” Și au văzut cu toții cum mingea, fără să o atingă cineva, urca și cobora.

– Ce-i asta? Scamatorie?

– Nu. E un aparat cu raze laser (un aparat care emite raze invizibile, care pot împinge un obiect și-l pot atrage; îl ridică și îl coboară. E invizibilă forța, dar e acolo pentru că îi vezi efectele).

Oameni buni! Dacă unul dintre semenii noștri poate face așa, oare Creatorul Universului va avea dificultăți în a urca și a coborî așa, lin, pe norii cerului? Nu devine totul plauzibil? Nu devine totul simplu chiar și în lumina științei actuale a lumii acesteia? „Mă duc, dar Mă voi întoarce!”

Să ne întoarcem puțin la pilda pe care a spus-o Domnul Isus acolo, la Ierihon, cu asemănare între El și Arhelau. Să ne gândim puțin la dușmanii lui: „Nu vrem să domnească peste noi!”

De două mii de ani se tot adună vrăjmași ai lui Isus și zic: „Nu vrem să fie Cristos peste noi!” Și, sub diferite forme, de-a lungul secolelor, I-au bătut și I-au biciuit mica-I turmă. „Nu-L vrem Stăpân peste noi!” De-a lungul secolelor, au făcut planuri de distrugere a Lui, de nimicire a Evangheliei, planuri de năruire și de dărâmare a Împărăției Lui. Dar, rând pe rând, forțele acestea s-au prăbușit în țărână, pentru că, vorbind despre Biserica Lui, Domnul Isus spunea că „porțile Locuinței morților nu o vor prăbuși, nu o vor birui” (cf. Mat. 16:18). „Ea – spune Domnul Isus – va merge înainte prin secole și toți vrăjmașii Mei vor fi făcuți așternut al picioarelor Mele.”

Da, au fost forțe care au zis: „Nu-L vrem!” Au fost oameni care au strigat, care au urlat: „Nu-L vrem peste noi! Nu-L vrem peste noi!” „Iată că El vine pe nori”, scrie Ioan. „Și orice ochi Îl va vedea și cei ce L-au străpuns” (Apoc. 1:7a). Ostașul care a ridicat sulița și I-a străpuns coasta, va deschide într-o zi ochii și Îl va vedea pe norii cerului. „Iată pe cine am străpuns!” Gura care astăzi îl blestemă, va rămâne mută, încleștată. „Iată pe cine am blestemat!” Inima care L-a urât, va tremura îngrozită. „Iată pe cine am urât!”

– Munților, stâncilor, vă rugăm, prăvăliți-vă peste noi! Răsturnați-vă, cădeți peste noi, ascundeți-ne!

– O, nu – vor răspunde stâncile – noi suntem praf în fața Lui. Noi înșine ne topim înaintea Lui. Nimeni și nimic nu vă mai poate ascunde de El!

Să ne întoarcem iarăși la Arhelau și la prietenii lui. După calculele făcute de un specialist, Arhelau a dat fiecăruia dintre prietenii lui cam 300 de dolari. El și-a împărțit averea între mulți, foarte mulți, dând fiecăruia sume destul de mici. Acum, ce să facă prietenii lui cu banii? Arhelau s-a dus într-o altă țară și, uite, trece un an, doi, trei și el nu mai vine. „Ce să mă încurc cu banii lui? Ce să-mi fac probleme cu averea lui?”

Obosești așteptând; îți pierzi credința în revenirea lui. Dar au fost și dintre aceia care au zis: „Oricât întârzie omul acesta, știe ce știe; omul acesta va veni într-o zi!” Și din aceasta, ce a urmat? „Să lucrez, să câștig ceva în plus. Căci dacă îi sunt credincios, acum când nimeni nu-i este credincios, când va veni ca rege, va zice: «În tine am încredere. Pe tine te pot pune ministru, pe tine te pot numi trezorier. În tine pot avea încredere, pentru că te-am văzut cum, în ciuda tuturor evidențelor, tu ai fost credincios, m-ai așteptat cu tot devotamentul. »”

E așa de asemănător cu noi! E așa de grăitor ce spune Isus – căci El știe ce spune – că noi vom obosi și că poate vom zice: „D-apoi, cine știe; mai vine, nu mai vine? Ce să mă încurc eu cu bunurile Lui? De ce să nu-mi trăiesc eu viața, puțină câtă este, să petrec eu aici, pentru că dincolo... cine știe?”

Isus Cristos nu-Și calcă cuvântul! Isus știe ce face! Știe El de ce amână, dar de venit va veni! „El vine pe nori... ” „Mă duc ca acolo, în slava cerească, să fiți și voi cu mine. Mă duc să vă pregătesc locul. Și când e gata totul și când și voi sunteți gata, Mă voi întoarce.”

Mie îmi place mult, enorm de mult, o expresie a apostolului Pavel în Tit 2:13, dar, pentru o mai bună înțelegere, voi începe cu versetul 11: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie [... ]” Și urmează expresia care mie îmi cântă în toată ființa: „[... ] așteptând fericita noastră nădejde [... ]”

„Fericita noastră nădejde... ” Iată cuvinte ca un glas de argint: „Fericita noastră nădejde... ” Iată cuvinte ca stropii de rouă, iată cuvinte ca boabele de mărgăritar, iată cuvinte ca picurii de miere: „Fericita noastră nădejde”; „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Cristos.”

„Fericita noastră nădejde... ” Aș vrea acum, dragii mei, să înțelegem bine ce vor să ne spună aceste cuvinte.

Sunt două concepții despre lume și viață. E o concepție care zicea că lumea este veșnică, eternă, că lumea nu are nici început și n-are nici sfârșit. Concepția aceasta se prăbușește acum din temelii, chiar și din punct de vedere științific, în virtutea noii teorii referitoare la apariția și la dispariția materiei, care susține că materia iese din nimic și se cufundă în nimic.

Ideea aceasta că Universul material, așa cum îl știm noi astăzi, este veșnic, ideea aceasta scârțâie din toate încheieturile. Biblia ne dă cealaltă imagine. Biblia ne spune că Universul acesta are un început, că el are un scop, că Universul acesta are o direcție și că are și un sfârșit.

Apostolul Petru a scris că în „Ziua Domnului”, cerurile vor trece cu trosnet și că pământul, Universul întreg este pregătit de-acum pentru foc și că este păstrat pentru foc.

Astăzi, marii savanți ai lumii, care se gândesc la o reacție nucleară în lanț la scară universală, se cutremură. E teribil de posibilă o asemenea „conflagrație” cosmică, în care cu trosnet, adică printr-o explozie teribilă acest Univers să ardă, toate elementele să se descompună, toate să dispară în neant, să rămână gol, gol pretutindeni. Acest Univers, știința ni-l prezintă acum ca fiind într-o permanentă descompunere. Totul în Univers este într-o continuă pierdere de energie. Apostolul Pavel știa lucrurile acestea încă cu două mii de ani în urmă, când zicea că „firea”, creația actuală, a fost supusă deșertăciunii și că ea va fi izbăvită din robia stricăciunii (Rom. 8:20-21).

„Robia stricăciunii”, adică sclavia descompunerii. Creația actuală este în acest proces de descompunere și întreaga creație „geme și așteaptă cu dorință înfocată” momentul acela al recreației, când Dumnezeu va face „un cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21:1).

Iată imaginea pe care ne-o oferă Biblia. Și Domnul Isus numește clipa aceea în niște cuvinte atât de dulci, în imagini atât de minunate, în Matei 19:28: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor [... ]”

„La înnoirea tuturor lucrurilor” – Domnul Isus vorbește despre aceasta – la înnoirea întregului Cosmos. El, în Apocalipsa 21, ne revelează imaginea aceasta: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era. Și eu – zice Ioan – am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Și imaginea descrisă de Ioan crește în amploare: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! » El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor, și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care ședea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi. »”

Sigur că până la acea clipă, venirea Domnului va avea mai multe stadii. Vedem astăzi împlinindu-se semne după semne. Vedem în special Israelul adunat acum, vedem și alte semne înfăptuindu-se. Vor urma multe, multe alte lucruri în care eu nu intru acum. Eu vreau acum să vă îndrept privirile doar spre actul final, către elementul fundamental al revenirii Domnului Isus Cristos, acela al transformării totale a Universului.

De ce? Pentru că în aceasta se include promisiunea care ne-a fost făcută nouă: „Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale... ” (Filip. 3:20-21).

Ceea ce vreau eu să vă arăt acum este transformarea finală a Universului – și așadar, a noastră – planul final al lui Dumnezeu cu noi în Universul înnoit, adică ceea ce este „fericita noastră nădejde.”

Întâi de toate, vreau să știți că Biblia este foarte exactă. Biblia are o terminologie care nouă ni se pare ciudată. Biblia, când vorbește despre lucrurile referitoare la trecut, adică la ceea ce a făcut Cristos pentru noi pe cruce, și referindu-se la prezent, adică la ceea ce ne oferă Domnul Isus Cristos prin sângele Lui, pentru toate acestea, Biblia folosește expresia „credință”: „crede-le pe acestea!” Când se referă la lucrurile viitoare, Biblia folosește pretutindeni cuvântul „nădejde”.

Noi am pervertit cuvântul „nădejde”; pentru noi nădejdea e ceva nesigur. Din punct de vedere biblic, nu e decât diferență de terminologie. Întotdeauna, referindu-se la viitor, se folosește cuvântul „nădejde”. Și „nădejdea aceasta nu înșală”, ne spune Biblia în Romani 5:5. E sigură, e o certitudine această nădejde. Dar pentru că nădejdea aceasta are în ea elementul de dorință, de așteptare înflăcărată, ea folosește cuvântul mai plastic: speranță. Iată câteva texte ca să vedeți cum este folosit acest cuvânt.

În Faptele Apostolilor, Pavel zice astfel: „[... ] din pricina nădejdii în învierea morților sunt dat în judecată” (23:6) „... și am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au și ei înșiși, că va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți” (24:15), „sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinței pe care a făcut-o Dumnezeu părinților noștri [... ]” (26:6).

Care este această nădejde? Care este conținutul nădejdii? Iată ce zice apostolul Pavel: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui [... ]”. Care este această nădejde? Iată: „... să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este – ce? – bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți [... ]” (Efes. 1:17-18).

Conținutul nădejdii este slava. Sau, cum zice Pavel colosenilor: „Cristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27).

Ce înseamnă nădejdea aceasta? Domnul Isus a fost proslăvit, a fost glorificat la Tatăl – „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) – și acum vrea să fiți și voi acolo în slava aceea. „Și ne bucurăm – zice apostolul Pavel în Romani 5:2 – în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Sau, revenind la textul nostru cunoscut, „așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Cristos”.

Nădejdea aceasta are în ea puterea miraculoasă de a aduce deja în prezent ceea ce este în viitor. Iată, în Tit 3:7: „... odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice”. Să ne facem, odată ce ne-am împăcat cu Cristos, să ne facem acum, prin nădejde, moștenitorii vieții veșnice. Și nădejdea aceasta, după textul din Evrei 6:19, este ca o ancoră care a pătruns până dincolo.

„Domnul Isus este nădejdea noastră”, îi spune Pavel lui Timotei chiar în primele cuvinte ale primei sale epistole. În Epistola către Evrei, imaginea este aceasta: Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit și S-a legat cu noi, aici pe pământ, carne ca mine, sânge ca mine, mi-a dat viața Lui și apoi, legat de mine, S-a dus la Dumnezeu și e Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și e la dreapta lui Dumnezeu. Dar e legat cu mine. Cristos este nădejdea mea. El e legat cu mine și El e sus; eu deci, prin Cristos, sunt ancorat în Dumnezeu; eu sunt legat de Dumnezeu acum.

Vă amintiți cum vă spuneam că, referindu-se la această nădejde, apostolul Pavel, în Romani 5, zicea că este o nădejde care nu înșală. De ce? Pentru că nădejdea aceasta se bazează pe dragostea lui Dumnezeu.

E o logică în această nădejde. Căci tot apostolul Pavel scrie în Romani 8:32 astfel: „El, Dumnezeu, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Cum nu ne va face atunci moștenitori?

Nădejdea noastră... Fericita noastră nădejde – siguranța. Întregul Univers, spune apostolul, așteaptă cu „dorință înfocată” împlinirea, recrearea, desăvârșirea. Termenul apostolului Pavel pentru această „dorință înfocată” din Romani 8:19 este apokaradokia, imaginea cuiva care se uită în zare. Cu mâna la ochi, dornic să pătrundă necuprinsul, așteaptă cu înflăcărare: „Vine! Vine Isus! Vine slava noastră, vine Mântuitorul! Vine Iubitul, vine Mirele!” Este nădejdea care se va dovedi adevărata ancoră, ancora care te leagă în Dumnezeu. Și ca s-o poți înțelege și să n-o mai uiți niciodată, lasă versurile cântării următoare să-ți pătrundă adânc în suflet și să ți-l umple de speranță.

Valuri de ispite mari,

Când mă vor înconjura,

Eu am spiritul păcii

Chiar și vântul de-ar sufla

Și atunci voi fi sigur,

Că Isus mă va salva!

De unde această nădejde? De ce această siguranță? Iată de ce:

Ancora mea mă ține,

Chiar și vântul de-ar veni.

Luntrea credinței mele

Nicicând nu s-a scufunda...

De ce? De ce? Iată:

Căci Isus la cârma vieții

Ține ancora.

Acum, ca să fie cercul complet, să ne întoarcem la un verset pe care l-am folosit în prima seară, când am descris omul fără Dumnezeu: „... aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Cristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efes. 2:12).

Fără Cristos. Totul se învârtește în jurul unui singur cuvânt: fără, care poate fi schimbat cu un alt cuvânt: cu. Fără Cristos sau cu Cristos.

Fără Cristos înseamnă a fi străin de poporul lui Dumnezeu, străin de orice promisiune din partea lui Dumnezeu, fără nădejde. Căci, de fapt, ce nădejde poți avea tu fără Dumnezeu în lume? Te uiți la cer: e gol, nu-i nimic acolo, e pustiu, e rece, e mat, e de plumb; și-i fără rost, și-i dușmănos, și-i fără noimă. Și tu, tu ești singur, tu ești străin. O bucată de humă însuflețită, un pumn de mușchi cu dorințe și cu pofte, un ghem de nervi care se cer satisfăcuți. Și mâine... descompunerea în țărână! Fără speranță, fără direcție, fără rost! Așa ești tu fără Cristos: fără nădejde.

Dar cu Isus, Cristos în voi, nădejdea slavei! E nădejdea care nu înșală, care e ancora, ancora înfiptă în Dumnezeu. Cu El, cu Cristos, tot Universul are sens, are rost. E o treaptă, e o școală, e o trambulină. Dincolo de aceasta e „un cer nou și un pământ nou”, e „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Dincolo de aceasta e „cu Cristos într-o lume nouă”. O imagine strălucită, o imagine sigură.

Și ceea ce este frumos, ceea ce este superb, stă în faptul că deja dragostea Lui clocotește în noi, deja suntem transformați. Căci, spune Ioan, „ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este”. Și Ioan mai adaugă: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăță, după cum El este curat” (1 Ioan 3:2,3).

Când ai această nădejde, când ai această viziune, îți poți permite să pierzi o slujbă, îți poți permite să fii corect, să fii drept, îți poți permite să fii cinstit, chiar dacă rămâi sărac, lipit pământului. Îți poți permite să-I fii credincios lui Dumnezeu. „Eu – zice Pavel – socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare [... ]” (Rom. 8:18).

Și acum să ne gândim o clipă la apostolul Pavel, la sfârșitul misiunii sale pe pământ, la ultimele lui cuvinte așternute pe hârtie: „Dar tu, copilul meu, fii treaz, fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba. Căci eu – continuă Pavel – sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape” (2 Tim. 4:6). Uitați-vă la ce concluzii minunate poate duce o viață trăită „cu Cristos”, așa cum o spune tot el în versetele din continuarea epistolei sale: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

Cum să nu o iubesc? Că-i venirea Mirelui. Cum să nu o iubesc? Că e venirea Mântuitorului, a Dumnezeului nostru! Că-i inaugurarea slavei, e terminarea mizeriei, e sfârșitul suferințelor, e început de lume nouă! Cum să nu-L iubesc! Mi-e drag și cu toată ființa mea, Mireasa și Duhul strigăm: „Vino, Doamne Isuse! Vino cât mai curând! Vino, Doamne Isuse!”

Noi iubim venirea Lui. Dar dacă tu ești „fără Cristos”, tu n-o iubești, tu n-o dorești. Căci pentru tine, cel ce nu crezi în El, cel ce nu-L primești, când va veni pe norii cerului, atunci pentru tine va fi vai, atunci va fi nenorocire, atunci va fi tragedie, va fi pierzanie. Tu nu-L iubești, tu ai dori să nu vină. Cu toată ființa ta, cu toată rațiunea ta îți strigi: „Nu crede! Nu va fi nimic! Lasă, mai bine să rămâi aici gol, fără nimic! Toate-s numai basme. Eu știu mai bine!”

Acum, în clipele acestea, tu trebuie să hotărăști. „[... ] Fiul Omului va veni să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Și, imediat după ce a rostit aceste cuvinte, a zis și aceasta: „Mă duc și Mă voi întoarce iarăși cu plată și cu judecată” (cf. Luca 19:11-28).

Acum e clipa de har. Acum e clipa în care hotărăști ce va fi atunci. Pentru că acum vei hotărî dacă vei sta la dreapta sau la stânga Lui; dacă îți va spune atunci: „Veniți binecuvântații Tatălui [... ]” sau dacă El va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților... ” Atunci Îl vei auzi zicând: ori „intră în bucuria Stăpânului tău”, ori vei afla că locul pregătit Diavolului și îngerilor lui este și locul tău. Aceasta, acum o hotărăști!

Noi, pentru o clipă, am salutat și ne-am desfătat în „fericita noastră nădejde”. Noi trăim pătrunși pe de-a-ntregul de clipa aceea glorioasă, pe care o cerem, o iubim și o așteptăm cu însuflețire; o iubim cu pasiune, așa cum Îl iubim și pe Domnul nostru, căruia Îi vom mărturisi în ziua aceea:

Căci Te-am iubit și Te-am dorit

Cât nimenea nu știe...

și pe care astăzi Îl rugăm:

Treci peste anii viitori,

O, Mire drag și vino!

Este momentul când poți opta să rămâi gol, pierdut și fără nădejde sau poți opta pentru nădejde în inima ta, pentru lumină în viața ta, pentru Cristos în centrul vieții tale. Atunci te vei transforma și tu; vei putea fi și tu înfiat. Atunci vei putea să primești Duhul lui Dumnezeu ca o garanție, ca o arvună că într-o zi vei căpăta tot.

Ai arvuna? Ai garanția? Duhul Sfânt este certitudinea, este asigurarea. Ai și tu această garanție binecuvântată? I-ai deschis Domnului Isus ușa inimii tale? Dacă n-ai făcut încă lucrul acesta acum e momentul potrivit să-l faci! Ascultă invitația:

O, păcătos, ai tu loc

Pe Isus ca să-L primești?

Azi e ziua mare,

Deschide-I inima Lui.

E chemarea Fiului lui Dumnezeu. Acum, acum e clipa hotărâtoare; hotărăște-te acum! Spune-I: „Vreau, Isuse, cu Tine! Am trăit destul în întuneric, în mizerie, în lipsă de speranță. Doamne, vreau să fiu al Tău. Dacă Tu ești Domnul, eu Te pun la încercare, dar Te rog, vino!”

Mesajul divin e tălmăcit acum pentru tine în cuvinte lesne de înțeles, ascultă-l:

Nu ai tu loc în inimă

Pe Isus ca să-L primești?

El ca să-I deschizi așteaptă,

Dar tu la El nu grăbești!

E atât de caldă chemarea Lui! E atât de duioasă vocea Lui la inima ta. Așa este El astăzi. Mâine va fi Judecător. Te vei opri oare să meditezi ce va fi El pentru tine mâine? Nu te gândești cât de dureros este că:

Bucuria pământească

O primești la sânul tău,

Dar pentru Isus nu este

Loc la tine-n inimă?

Merită oare ca pentru bucuria de o clipă să pierzi slava cerului? Pentru plăcerile de o clipă ale păcatului merită să ratezi un destin atât de dumnezeiesc? Hotărăște-te dacă rămâi în întuneric, într-o viață animalică sau intri în lumina dumnezeiască și în viața cerească. Și pentru ca hotărârea ta să fie îndreptată în a alege binele, viața, pe Dumnezeu, mai ascultă o dată chemarea:

Azi e ziua mare,

Deschide-I inima Lui!

„Doamne Isuse, Tu toate le-ai făcut! Tu Ți-ai părăsit cerul și ai venit pe pământ și Te-ai încărcat cu păcatele noastre și ai murit cu ele. Tu ai răbdat, ai suferit, dar ai înviat și Te-ai înălțat la cer ca să ne pregătești un loc în slavă. Și vii iarăși, blând și bun și gingaș bați la ușa inimii noastre, politicos, fără să forțezi pe cineva. Doamne Isuse, Tu ai murit pentru noi, ne-ai pregătit slava, dar Tu nu obligi, pentru că Tu nu vrei dragoste cu sila. Tu nu forțezi pe nimeni; Tu doar oferi. Acum, Doamne, când am terminat ciclul acesta de expunere a Evangheliei Tale și a lucrării Tale, Doamne, noi simțim că peste sămânța semănată este nevoie de împlinirea promisiunii Tale, a făgăduinței date că Tu ești Acela care faci să rodească și să crească. De aceea, Doamne, trimite acum Duhul Tău Sfânt și mai șoptește o dată, mai cheamă o dată și fă ca mulți dintre cei care nu s-au hotărât încă pentru Tine, s-o facă acum!

Vino, Doamne Isuse, în viețile noastre. Vino și fii Domn acolo. Pregătește-ne, Doamne, pentru ziua Ta de slavă, pentru venirea Ta pe norii cerului.

Vino, Doamne, în fiecare inimă care Ți se deschide larg și care Te cheamă: «Vino, Doamne Isuse! »

Slavă Ție, Isuse, că ai pus în noi mântuirea Ta, că ne-ai dat calitatea de fii și că ne-ai dat Duhul Tău. Ne-ai pecetluit pentru cer, ne-ai garantat că suntem ai Tăi și acum ne-ai ancorat în Dumnezeu! Îți mulțumim că suntem legați cu Tine în Dumnezeu.

Slavă Ție, Doamne Isuse, slavă Ție pentru toate. Slavă Ție pentru biruința Ta veșnică! Amin.”