Mă duce dorul...

Mă duce dorul la iarba cea grasă,
cu flori galbene lipite de casă,
albini în dans și zumzet în zbor,
fuioare-lumini strălucind în pridvor,
scaunul mamei cu haina-i rămasă,
unde-și cânta ruga, ca pasărea măiastră...
Mușcatele nu mai zâmbesc în ferestre,
nici graurii nu se-aud întrecându-se în concerte.
Ochi de păienjeni se zăresc în colțuri,
o ceașcă fără toartă, hodină lângă niște cioburi...
Scârțâie ușa când e deschisă,
își țipă durerea că nu mai vrea închisă.
Nici urmă de foc sub căldare,
nici geamuri spălate înainte de Paște
la camera mare,
nici flori înflorite cu fețe fecioare,
nici păsări gălăgioase după mâncare.
Ușile-s închise ca fețele moarte,
n-a mai venit nimeni spre a fi descuiate.
Poteca spre crini e pierdută,
zambilele nu-și mai arată fețele albe, mov,
în haina-parfum de Domnul cusută.
Urechi de urzici se văd după poartă,
unde mă pitulam de surori altădată...
Nici nucii, vișinii nu-și mai dau rodul;
de când am plecat, nici via,
și mi-am luat în depărtări copilăria...
Mă duce dorul la iarba cea grasă,
la noi, copii fericiți pitulați după casă...

Alexandrina Tulics, 28 martie 2022- Delafield