Cea de-a PATRA TREAPTĂ A SCĂRII IUBIRII aduce în suflet o permanentă suferință din dragoste pentru Cel Iubit. Căci, conform spuselor sfântului Augustin, iubirea face ca orice lucru mare, greu și neplăcut să pară o nimica toată. De pe această treaptă vorbea Mireasa în Cântarea Cântărilor dorind să se vadă pe treapta cea mai de sus și cerându-i Iubitului:

   Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău! Căci tare ca moartea este iubirea și gelozia - cumplită ca locuința morților.

   Spiritul are aici atâta putere și domină așa de desăvârșit asupra cărnii, încât nu-i dă mai multă importanță decât copacul care nu mai ține seama de vreuna din frunzele sale. Sufletul nu mai caută mângâiere în nicio formă, nici în Dumnezeu, nici în vreuna dintre făpturi, el nu mai are nici o dorință, nici nu îndrăznește să ceară haruri de la Dumnezeu, dându-și bine seama câte a primit până acum. El nu mai dorește decât un singur lucru: SĂ-I PLACĂ LUI DUMNEZEU SI SĂ-L SLUJEASCĂ DUPĂ CUM SE CUVINE și așa cum sufletul este dator să o facă, în măsura binefacerilor obținute, și cu prețul oricâtor suferințe. Sufletul exclamă cu inima și cu spiritul:

   Ah, Domnul meu și Dumnezeul meu, cât sunt de mulți cei care caută la Tine numai binefaceri și mângâieri, și cărora Tu le dăruiești milostenie și daruri, și cât de puțini doresc să trăiască după placul Tău și să-Ți dăruiască câte ceva dintr-ale lor chiar cu prețul neglijării dorințelor lor personale!

   Ceea ce lipsește, o, Doamne, nu e dorința Ta de a ne dărui mai departe harurile Tale, ci a noastră de a folosi cele primite de la Tine numai întru slava Ta și pentru a Te face să-ți continui darurile. Această treaptă a iubirii este așezată foarte sus. Întrucât sufletul merge merge în întâmpinarea lui Dumnezeu cu iubirea adevărată și cu dorința de a suferi pentru El, Majestatea divină îi dăruiește adesea - și chiar în mod obișnuit- bucuria de a I se arăta vizitându-l și făcându-l să cunoască mari desfătări ale spiritului.

   Iubirea nemărginită a lui Cristos, a Cuvântului întrupat, pentru iubita sa, adică pentru suflet, nu îndură să-l vadă în suferință fără să-i aducă alinare. El Însuși este cel care ne spune în Ieremia 2.2: Îmi amintesc de tine, FIINDU-MI MILĂ DE TINEREȚEA TA, DE DUIOȘIA DIN VREMEA LOGODNEI, CÂND VENEAI DUPĂ MINE ÎN PUSTIU. În înțeles spiritual, prin pustiu vom înțelege aici desprinderea lăuntrică de toate făpturile la care a ajuns acel suflet care nu mai dorește nimic și care nu-și mai găsește liniștea în nimic. Aceasta a patra treaptă aprinde sufletul și îl înflăcărează cu atâta dor de Dumnezeu încât îl face să urce pe treapta următoare.

   A CINCEA TREAPTĂ A IUBIRII îndeamnă sufletul SĂ DOREASCĂ ȘI SĂ TINDĂ CU NERĂBDARE SPRE DUMNEZEU.

   Acum, dorul după posesia Celui Iubit și după unirea cu El a devenit așa de impetuos încât cea mai mică întârziere i se pare lungă, apăsătoare, insuportabilă, și mereu are impresia că l-a găsit. Văzându-se înșelat în speranța sa, lucru care i se întâmplă la fiecare pas, sufletul este bolnav de suferință, după cum spune psalmistul:

   SUFLETUL MEU SUSPINĂ, BA CHIAR TÂNJEȘTE DUPĂ CURȚILE DOMNULUI.

   Pe această treaptă, sufletului iubitor nu-i mai rămâne decât fie să ajungă să-L vadă pe cel iubit, fie să moară. Rahila a simțit aceasta în marele ei dor după copii spunându-i soțului:

   DĂ-MI COPII, IAR DE NU, VOI MURI.

   Astfel de suflete suferă de foame precum câinii dau târcoale prin cetate. Îndurând chinurile foamei, iubirea se hrănește pe această treaptă din iubire: cu cât foamea crește, cu atât crește și dorul. Și sufletul poate trece astfel pe treapta următoare care provoacă alte efecte.

   (La înălțimea acestui al cincilea grad de iubire, sufletul pare a fi în situația identică cu cea descrisă din Cântare, situație caracterizată prin dorințele de iubire, iubirea nerăbdătoare, chinurile, semnele și rănile din iubire.)