Când la inimă îmi bate... deznădejdea-i spun mereu,
Că eu singur nu-s în viață, e cu mine Dumnezeu,
Oricât ea ar fi de mare, eu de ea azi nu mă tem,
Căci El norii îi străpunge, se coboară când îl chem.

Dar atunci când necredința, îmi șoptește ne-ncetat,
Că de Domnul vieții mele, eu pe cale sunt uitat,
Ridic ochii și suspinul, e îndată auzit,
Simt fiorul de iubire-a, Celui care m-a-ntocmit.

Dar când strig după speranță, și pe ea nu o găsesc,
Chem a Domnului prezență, și atunci o întâlnesc,
Căci El este-a mea nădejde, și speranță-mi dă mereu,
Că-l voi întâlni pe Domnul, e dorința ce-o am eu.

Când se-aude fluieratul, vântului ce-i mânios,
Eu îi spun că Domn și Rege, mie-mi este doar Hristos,
Cel ce poate să-l oprească, doar cu un singur cuvânt,
Căci puterea sus în ceruri, este-a Lui... și pe pământ.

Dar când urlă valul mării, tulburat ce-ar vrea să fiu,
Urc pe brațul cel puternic, a Stăpânului ce-i viu,
Ce mă trece peste mare, dincolo de orice val,
Căci privirea mi-e lipită-n vremi din urmă... doar de mal.

Când apusul se arată, știu că are un sfârșit,
Oricât noapte-ar fi de lungă, ea sfârșește-n răsărit,
Chiar de drumul vieții mele, trece el prin ea cu greu,
Mă alină dorul mare, după cer și Dumnezeu.

Mă alină și iubirea, ce în mine s-a aprins,
Focul ei îmi dă putere, să nu fiu pe drum învins,
Și când vine deznădejdea, necredința-n fața mea,
Eu le spun că adăpostul, să le fiu... nu voi putea.

Căci în mine crește-ntruna, dragostea de Dumnezeu,
Și nădejdea și speranța-n mine vii sunt azi mereu,
Loc în inimă nu are, decât Domnul meu Isus,
El îmi dă credința-n care, știu că voi ajunge sus.