Tu ai vrut să urc pe munte! Eu am vrut să îl ferești...
Iartă-mi dar nechibzuința de-a nu vrea ce Tu gândești!
Iartă-mă că-Ți cer adesea lucruri mici, ușor de dus,
Fără ca să știu că fi-vor cântărite acolo sus!

Știu că fața-Ți strălucește peste-a mele slăbiciuni
Stau la poala unui munte! Doamne, fă, te rog minuni!
E un munte de probleme care-mi pare neclintit
Știu că am să-i urc pe creste! Pentru asta Tu-ai plătit!

Tu-mi dai munți-n stăpânire, mă ridici pe înălțimi
Dac-aș vrea să-i muți, Isuse, aș rămâne-n adâncimi
Iartă-mă când cred adesea c-al meu plan este mai bun
Te rog, fă ce crezi, o, Doamne, nu ce vreau și nu ce-ți spun!

Căile-Ți sunt mai înalte, Tu știi timpul potrivit
Știi măsura bună-n toate, fă, te rog, tot ce-ai gândit
Chiar de nu-nțeleg acum văile prin care trec,
Știu că mâna Ta mă scoate și din greu și din eșec!

De-ar avea o cale-ușoară, fără aspre apăsări
Ști-va lutul să se spele de mizerii și ocări?
Ști-va aurul că-i aur dacă n-a fost încercat?
Ști-va vasul sa servească de n-a fost întâi probat?

Chiar de negru totu-mi pare înainte când privesc
Tu vei fi deja acolo mult mai mult decât gândesc
Tu le faci pe toate, Doamne, spre un și mai bine-al meu
De aceea, știu, o, Tată, e un bine și în... greu!