Când simt că-mi este grea povara, pe Domnu-l chem ca să o ia,
Eu singur să o duc vre-o dată, pe drumul vieții n-aș putea.

Eu Lui îi spun cât mi-este mie, de greu ca să o duc mereu,
În ajutor îmi vine Domnul, căci sunt un fiu de Dumnezeu.

Când simt că norii mă apasă, eu strig sub ei neîncetat,
El mie glasul îmi aude, căci printre nori coboară-ndat.

Alungă teama ce încearcă, ca să mă-mbrace-n haina ei,
Mă duce Domnul mai departe, de masa celor ce sunt răi.

Când simt cum vântul se pornește, dorind mereu a spulbera,
A mea nădejde și credință, îl chem pe Domnu-n calea mea.

Cu un cuvânt El îl oprește, căci vântul este-ascultător,
De Cel ce mie-mi este hrană, de Cel ce-mi este și-un izvor.

Când văd prăpastia în față, răcnind dorind a mă-nghiți,
Mă-ncred mereu numai în Domnul, doar El mă poate izbăvi.

Mă trece de orice-ncercare, ce-n fața mea poate-aparea,
Căci numai El poate să-mi fie, din încercări salvarea mea

Când duc un sac al întristării, și îmi doresc doar bucurii,
Eu strig spre Cel care pe mine, El m-a ales din mii și mii.

Fiorul viu simt cum coboară, doar cu înviorări de sus,
Căci Cel ce-n toate grija-mi poartă, este-al meu Rege scump... Isus.

În orice-mprejurare-a vieții, m-ar duce viața s-o cunosc,
Mă-ncred în Cel ce mi-a dat viață, și mult mai mult... în ea un rost.

În inimă eu port cuvântul, ce mie-odată El mi-a spus,
Să nu mă tem, El înspre mine-și întinde mâna Sa de sus.