Din pulberi de cenușă
Ce negura ii înăbușă
Ai ridicat un om căzut
Și de durere mult lovit

Cu mâinilile l-ai curățat
De tine el s-a agățat
Când nimeni nu-l dorea
Doar tu ai stat alăturea

Lângă el apele curgeau
Cu lacrimi se amestecau
Ai fost barca lui de salvare
Cine s-ar fi gândit la asta oare?

Trecutau mulți pe lângă el
Și nu-i interesa defel
Descurajat in sinea lui
A cerut ajutor Domnului

El nu credea când se ruga
Dar știa că există cineva
Știa că există Dumnezeu
Și îl chemă mereu, mereu

Speranța tot mai exista
Atunci când el tot striga
Spera că va fi auzit
Și se simțea tot mai părăsit

Atunci în bunătatea Lui
Tatăl a întins mâna copilului
Creația lui cea mai măreață
Dar acum cu lacrimi pe față

Cu lacrimi de pocăința
Și cu adâncă căință
Zdrobit și mudar cum era
El mana tatălui apuca

O licărire de credință
Ii zguduia întreaga ființă
Că în sfârșit se întâlnise
Cu cel ce și pe el zidise

S a întâlnit cu Creatorul
Cel ce îi știa viitorul
Ființa lui a fost salvată
De tine adevăratul Tată