Cât poți Isus ca să mai rabzi, atâta vrăjmășie,
Cât oare tu mai poți pe noi atât să ne iubești,
Cât poți păcatul să-l mai ierți, ocar-adusă Ție,
Cu milă oare cât mai poți de sus să ne privești?

Cât poți poveri ca să mai duci, cât poți mai da-ndurare,
O... Dumnezeule divin Tu oare cât mai poți,
De veghe ca să stai în vremi, ce-s pline doar de soare,
Dar și atunci când vin pe drum, întunecate nopți.

Cât poți suspine să alini, ce sunt atât de multe,
Cât oare poți tu să mai strigi, dorind ca să trezești,
Acele suflete ce azi, nu vor să te asculte,
Dar zi de zi lor le arăți, ce mult Tu le iubești.

Cât poți sa binecuvintezi, cât ești oare de mare,
Cât ierți? , cât dai? , cât Tu iubești, Păstorule ceresc,
Cât ne mai lași să ne-adăpăm, din viile izvoare,
Câtă dorință Tu mai ai ca să ne cârmuiești.

Cât poți azi să ne mai aștepți, de pe cărări străine,
Cât poți să fii cu noi Tu bun, și-atât de iubitor,
Când noi purtăm într-un ascuns, acele stări păgâne,
Și spunem că urcăm... dar azi, suntem cei ce cobor.

Cât poți pământu-a mai privi, ce-i plin de-nverșunare,
Cât lași fioru-n cercetări, peste acest pământ,
Cănd el se scaldă în plăceri, din zori și până-n seară,
Și uită că făcut a fost, de mâna unui Sfânt.

Cât Tu mai poți sau cât mai vrei, nu știm noi niciodată,
Dar tot ce știm e că ești bun, că Tu ești Dumnezeu,
Iubirea Ta este Isus, doar mare și bogată,
E cea care-o vedem de sus, azi coborând mereu.