Cuvântul Tău e hrana ce-mi satură ființa,
E mana care cade ca roua peste mine;
De-o strâng în zorii zilei așa cum se cuvine
Mă umple de puterea ce-aduce biruința.

Când Îți urmez povața, mă bucur în neștire
Parc-aș avea rubine, comori și nestemate;
Cărările ce-s drepte, preasfinte și curate
Aș vrea să-mi fie pururi o scumpă moștenire.

Ce dulce Ți-e cuvântul, ca mierea cea mai dulce
Îl sorb cu lăcomie când îmi aprinzi lumina;
Cât Îl cunosc mai bine, mai mare îmi văd vina
Pe care ai purtat-o în locul meu la cruce.

O, de-aș putea cuprinde cu mintea limitată
Lucrarea Ta măreață, înalta ei chemare
Prin ce împrejurare în bunătatea-Ți mare
Un strop plăpând de tină, să Te numească Tată!

Dany Căpătan