Privesc adesea cerul Tău și inima-mi tresare,
Căci mult doresc a te-ntâlni, să-ți spun multe-aș avea,
Căci uneori sunt obosit și plin de întristare,
Și nimeni nu-ntelege-atunci, Isus... durerea mea.

Privesc spre stele aurii care sclipesc în noapte,
Și printre ele îmi strecor, privire-adeseori,
Când teamă îmi aduc în ea, mereu străine șoapte,
Ce vor s-ascundă de-ai mei ochi, și clipele din zori.

Privesc spre-un răsărit mereu, să văd când va răsare,
Când umbrele din jurul meu, îmi fură pacea Ta,
Aștept pe razele-aurii, a ta mare-ndurare,
În ea pot pace să găsesc, căci margini n-are ea.

Privesc spre un liman dorit, și așteptat întruna,
A celor azi ce le-ntâlnesc în viață zi de zi,
Sub razele ce îmi aduc și soarele și luna,
Spre el alerg și nu doresc o clipă a opri.

Privesc doar dincolo de tot ce întâlnesc pe cale,
Să mă oprească n-ar putea căci zbor pe-un braț divin,
Mă trece de adânc vâscos, ce este-ntins în vale,
Și chiar și-n văi mereu mă simt, doar de putere plin.

Mereu privirea îmi va fi, spre locurile sfinte,
Oprirea-n ele îmi doresc, să-mi fie la sfârșit,
Dar pân-atunci eu voi rosti, mereu două cuvinte,
Sunt... te iubesc, nu pot să tac, iubesc un infinit.