Din slava cerului sublim, se-aude-o voce tare,
Oprește tunetul din nori, el seacă și izvoare,
La o trezire un pământ, ar vrea azi să-l trezească,
Avânt să-și ia el și-ar dori, spre slava cea cerească.

Oprește timpul azi în loc, sa facă ridicare,
Și inimi ce s-au împietrit, le-aduce la-nchinare,
E glasul lanțuri ce a rupt, e glas de Dumnezeu,
Ar vrea ca să-l auzi și tu, vrea să-l aud și eu.

Și strigă astăzi ne-ncetat, căci timpu-i pe sfârșite,
Să vadă el nu ar mai vrea, ființe rătăcite,
Vrea să ridice ce-i căzut, să dea eliberare,
Și sufletelor în dureri, divina vindecare.

El vrea din moarte-a ridica, ființe obosite,
Ca mântuire să le dea, căci ele-s mult iubite,
Și strigă astăzi ne-ncetat, sub lună și sub soare,
Ca să audă un pământ, că azi mai dă iertare.

Oprește valul ridicat, din tulburata mare,
Oprește vântul el îndat, atunci când bate tare,
Și strigă iar căci mult ar vrea, el auzit să fie,
Și de cel surd și rătăcit, în lumea din pustie.

Cât timp va mai striga nu știm, dar știm că este-aproape,
Acel ce strigă ne-ncetat, o vreme ne desparte,
Și-atunci nu-l vom mai auzi, va fi doar sărbătoare,
Pentru acei ce azi l-aud, și-i dau lui ascultare.

Să-l ascultăm și noi căci el, și pentru noi mai strigă,
Un glas ce poate sfărâma și inima rigida,
Să nu stăm ațipiti pe drum, sfârșitul lui e-aproape,
De viață parte să avem, l-al lui sfârșit... nu moarte.