Vocea Lui e ca o rază ce pătrunde-atât de-adânc,
Pe-acea rază se coboară, adieri calde de vânt,
Ce ne mângâie când vremea, plină este de dureri,
Ne ridică din cădere, și îmi dă din nou puteri.

Ea rasun-atât de tare, chiar și morții o aud,
O aud și rătăciții, o aude și cel surd,
Cei ce mișună pădurea, care se ascund mereu,
Aud glasul ce se-aude, căci e glas de Dumnezeu.

Strigă din al zorii zile, nici apusul nu-i tăcut,
Căci Acel ce se aude, e sfârșit și început,
Să trezească vrea pământul, omenirea El ar vrea,
S-o trezească căci îndată, este revenirea Sa.

Ca să tacă El nu poate, de iubire este plin,
La sfârșit vrea să-i înalțe, pe acei care suspin,
Dar ar vrea și pe aceia, care azi sunt ațipiți,
Și pe cei care aleargă nicăieri... ce-s rătăciți.

Ca o trâmbiță răsună, l-al Său glas e scuturat,
Un pământ și-acele inimi, ce aminte n-au luat,
Că îndată vine clipa, toate când se vor sfârși,
Vine ziua revederii, cu Acel ce va veni.