Dumnezeu a-ntipărit în noi,
Chiar și gândul veșniciei.
Să tânjim la ziua de apoi,
Când v-ancepe imnul veseliei.

Deseori suntem mâhniti de întristare.
Ne-ntrebăm de ce-s atâtea pe pământ.
Dureri, foamete, îngrijorare.
O mulțime de nedreptăți.

Crime fără rost, pierderi inutule,
Suferințe și lacrimi fără sfârșit.
Oare așa se termină această cale?
Nu am fost creați pentru ceva mai mult?

Câtă vreme va exista o țară acolo sus,
Noi vom avea speranță.
Vom înseta mereu după Isus.
Cu el vom fi în siguranță.

Nefericirea de pe acest pământ,
Stârnește o sete după cer.
Avem spre Dumnezeu avânt.
Să nu privim spre efemer.

Căci cea mai mare tragedie,
Care se poate întâmpla
E să fim mulțumiti cu această glie
Să ne simțim confortabili în ea.

Să ne înrudim cu babilonienii
Și să uităm de Ierusalim.
Să fim nerăbdatori până la-mplinirea vremii.
Și casa aici sa ne construim.

Cu siguranță avem și clipe fericite.
Licăriri de lumină și momente de pace
Dar acestea în niciun caz nu pot fi comparate
Cu ce ne-a pregătit Isus, amice.

Deci nu lăsa ca grija și tristețea,
Să te rețină pe această cale.
De lași să te patrundă întristarea,
Va spune povestea vieții tale.

Și ce folos? Căci viața e mai mult decât atât.
E veșnicia unde te înalți.
E Canaanul mult dorit.
E locul pentru care am fost creați.

*AMIN*!