Culoarea șofranului
Așa e soarele la amiază. O pulbere de șofran auriu care răspândește căldură. Se joacă cu frunzele, invitându-mă și pe mine la jocul lor. Chiar pe mine! ? De parcă am eu timp de joacă! Mi-e frig. Apoi, la mine în suflet e altă culoare. E un violet misterios creat din roșu acela aprins și albastru. Roșu aduce viață, bucurie și e la fel de fluid ca albastrul, doar că albastrul e paradox pur. Ba găsesc în el adâncul mării, ba liniștea cerului. E infinit.
Dar frunzelor nu le pasă. Ele îmi șoptesc ceva ce știam cândva, dar am uitat. Am uitat că trebuie să uit. Și, da, să râd de frig pentru că e biruit de soare. Prea ușor vreau să evadez în fanteziile mele, când ar trebui să mă bucur de realitatea din jur. Realitatea ne aduce aminte că timpul o ia la vale, că ziua se scurtează, că sacul în care se găsesc zilele mele parcă se golește încetul cu încetul. Cine știe câte mai sunt? Să răscumpărăm vremea, îmi spun. Adică să utilizez eficient ce mi-a fost dat în dar. Odată dus, timpul nu mai vine înapoi. Așa cum afirmă un proverb arab, 4 lucruri nu se mai întorc: săgeata vânătorului, cuvântul spus, timpul ce-a trecut, ocaziile neglijate. Domnul Isus ne-a lăsat un model de a utiliza timpul eficient: ”Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis. Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”Ioan 9:4.
Așadar, pot da timpului o valoare veșnică. Și-mi pot atinge potențialul maxim – „învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să avem o inimă înțeleaptă”- uitându-mă la Moise. Sunt tot felul de ocazii pe care le-am irosit până acum, dar știu exact ce pot face mai bine: „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L, câtă vreme este aproape.” Isaia 55:6.
Maturizarea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii, cu câte un surâs trist. Dar, până la urmă ne vin bine toate. Frunzele mi-au cusut o rochie de amintiri frumoase cu care ies la plimbare într- o după-amiază de octombrie.
Tania Bretan